Lexie și vecinul care n-o suportă

Numai mâine nu-i poimâine și hop mă trezesc că suntem în mijlocul lui martie și eu mă simt de parcă aș fi încă în ianuarie. Nu-i doar frigul și vremea urâtă, e și o stare de lene prin care trec. Lene de scris și lene de a mă implica în toate. Meh, miserupista is back și își face de cap cât poate de mult 😀 . Cred că e ceva stare pe care mi-o induce primăvara pentru că altfel nu-mi explic cum de sunt atât de leneșă în perioada asta în fiecare an.

Mbun, după o introducere atât de elevată să trecem la problema cu pricina. Luni seara ajung acasă și în fața porții mă aștepta un domn. Bine, nu mă aștepta pe mine, ci aștepta să-i deschidă cineva ușa ca să-și spună păsul. S-a întâmplat ca eu să ajung fix atunci și să mă ia pe mine la împins vagoane.

Cică avea de discutat ceva super important și serios. S-a prezentat ca fiind vecinul din spatele casei, cu două-trei parcele mai în dreapta. Deci nu vecin direct, ci unul așa… mai indirect. Sper că înțelegeți ce vreau să spun, iar dacă nu încerc altfel. Era un vecin de pe strada paralelă, care are grădina la vreo două grădini mai încolo de a mea. Egal.

Să nu mă sperii, mi-a spus, că nu e nimic grav, dar totuși pe el problema asta îl apasă încă de vara trecută. Am ridicat mirată din sprâncene și m-am gândit cum de s-o fi gândit el să vină fix acum în martie, dacă ceva îl deranja încă de anul trecut.

Mi-a spus că eu am un câine care latră prea tare și că el nu poate dormi noaptea. Că sigur câinele meu e în călduri și că face pe nebunul, iar domnul nu poate dormi pentru că dormitorul lui – ca și al meu de altfel – dă spre grădina unde, ghiciți ce, latră câinele meu noaptea după pisici sau chestii care lui i se par dubioase. De fapt ”ei”, nu ”lui”, că e vorba de fetița mea, Lexie.

Ridic și mai tare din sprâncene și buza de jos îmi cade fără vlagă de mirare. Nu-mi venea să cred ce-mi spune tipul respectiv. Am și argumente pentru care-l pot trimite la psiholog, dar nu mi-am permis să fiu atât de bădărană, până în momentul în care tipul mi-a sugerat să-i cumpăr lui Lexie o zgardă care-i dă șocuri electrice de joasă tensiune în momentul în care începe să latre. Răspunsul meu a venit fără a gândi și i-am spus ”… sau putem pur și simplu să-i tăiem corzile vocale, de ce nu?!”. Tipul nu înțelesese ironia mea și îmi explica faptul că el vara trecută nu dormea toată noaptea de lătrăturile câinelui meu. Doar că vara trecută Lexie nu lătra, și-a dat drumul abia prin toamnă când a descoperit că are voce.

– Nu mai suport lătratul ăsta, e așa strident și repezit…
– Dar Lexie latră gros și destul de rar, i-am spus eu.
– Hmm, păi poate nu e câinele dvs. Dar mi se pare un lătrat de lup, poate e în călduri. Deci vă spun, eu nu pot dormi noaptea din cauza acelui câine.

Partea drăguță este că fiecare casă de la mine din zonă are cel puțin un câine, iar când îl apucă pe unul, o iau toți razna. Concert, nu alta. Dar nici unul dintre vecini nu are nici o problemă pentru că așa e viața la casă. Unde ai curte. Și un câine care să te păzească și pe care să-l iubești. Tipul cică e destul de nou în zonă.

Am încercat să-l înțeleg, am încercat să mă pun în locul lui și am ajuns la concluzia că nu pot. Adică dacă sunt obosită dorm. În orice situație, în orice pat, în orice poziție. Când sunt stresată și am gânduri zgomotoase, atunci nu pot adormi nici cum, mă foiesc, găsesc scuze de genul că e prea cald în casă sau prea frig, că se aude nu știu ce de afară.

Cert este că nu se știe sigur că Lexie e cea care-l deranjează, că ea nu pleacă nici unde, dar nici nu primește șocuri electrice pentru că-și face treaba. Restul e can-can. 🙂