”Răzbim noi cumva”

Vreau doar să mă lăsați să scriu. Aș avea atâtea de scris, dar se învârt prea mult în capul meu și se topesc prea multe sentimente în inima mea. Nu mai am loc să respir și simt că mă sufoc într-o lumea, care odinioară mă elibera, nu mă încătușa mai tare.

Deschid în fiecare seară caietul meu de notițe și încerc să scriu ceva din ceea ce simt sau gândesc. Rezultatul este același: o foaie goală, doar cu dată. Goală pentru că așa mă simt și eu. Dar în același timp mă apasă o inexplicabilă frică de a pierde tot ceea ce știam. De a mă pierde pe mine. Cu un oarecare simț al realității știu că doar pierzându-mă pe mine mă voi regăsi. Acum nu este momentul să mă pierd, nu am timp să cap într-un negru gol al umbrelor, dar simt că nu mă mai pot menține la suprafață. Am obosit și toți, dar absolut toți mă calcă pe cele cinci degete cu care mă mai țin de fragila balustradă de care m-am agățat.

Există două posibilități: să se rupă baludrada și să cad în gol sau să îmi dau eu drumul. Care alegere va fi cea potrivită? Să stau și să-mi aștept agonia, amând-o cu fiecare secundă, în speranța că cineva îmi va întinde mâna sau să mă arunc iresponsabil într-un gol în care nu știu cât de jos voi cădea, nu știu dacă mă voi ridica prea curând și nu știu dacă mă voi regăsi.

M-am pierdut într-o lume în care nici măcar nu îmi aparține și i-am dat acestei lumii totul și poate chiar prea mult. Nimeni nu înțelege. Sau poate este doar impresia mea. Și este doar deicizia mea. Cu disperare caut răspunsul în toate părțile, dar știu că îl voi găsi doar în mine.

Vorba lui Iona ”Răzbim noi cumva” și dacă nu, voi spune cu maximă iresponsabilitate că va răzbi soarta pentru noi și că într-un fel sau altul, cineva ne va salva. Mă va salva pe mine. Poate chiar eu. Dar nu mai contează.

Oricum furtuna rămâne cea mai bună prietenă a mea…