Fac parte dintr-un ansamblu de dansuri germane – Banater Rosmarein – încă de când sunt în clasa I. Am făcut o mică pauză de doi ani între trecerea de la grupa de copii Hänschenklein) la adulți, timp în care am urmărit fiecare mișcare a ansambului.

Apoi, când m-am întors, a fost cu vreo trei repetiții înaintea unui spectacol foarte important. Mi s-a spus, adică Sorana mi-a spus că dacă sunt în stare să reînvăț pasul de vals, prind și eu un dans pe scenă. Poate că o să vi se pară incredibil, însă ambiția mea a fost la cote foarte înalte. Îmi doream enorm de mult să dansez. Cu puțin ajutor din partea colegilor mei, am reușit.

Alături am pus poza cu o prietenă (Oana) și cu mine. Pentru amândouă a fost prima dată când am purtat porturi de fete și nu de copiii, pentru amândouă a fost primul specatcol mare. De atunci nu am ratat aproape nici un spectacol, nici o repetiție, iar acolo este a doua mea familie și nu exagerez când spun asta.

Ei mă cunosc așa cum sunt eu, cu toate bunele și relele mele, mă lasă să mă manifest și sunt acolo pentru mine atunci când am nevoie, chiar dacă sunt rea și arțăgoasă. Nu există minut petrecut alături de acesrt grup pe care să-l regret. Nu regret nici certurile cu ai mei, mai ales cu mama, că petrec prea mult timp cu ei sau că plec prea mult la spectacole.

Cred cu tărie în faptul că dacă nu ar fi fost ei, eu nu aș fi fost așa cum sunt azi. Nu aș fi învățat cu adevărat ce înseamnă să te dedici trup și suflet, să te bucuri pentru reușita altuia, ca și cum ar fi a ta și să plângi atunci când cel de lângă tine plânge. Știu că pe oricare din ei îi pot suna oricând, pentru orice.