Simt nevoia stupidă să explic lumii două lucruri care se confundă mereu cu opusul iubirii. Care este de fapt opusul iubirii? Ura sau indiferenţa?

În primul rând iubirea este un sentiment puternic (subliniez!) de dragoste faţă de o altă persoană bla bla bla…Ok! Opusul iubirii este indiferenţa! De ce?

Pentru că indiferenţa înseamnă lipsa de interes faţă de cineva sau de ceva, nepăsare, detaşare, imposibilitate, lipsa de afecţiune şi de sentimente, răceală. Adică nu simţi nimic, eşti amorţit, nu-ţi pasă nici măcar negru sub unghie. Şi nu poţi schimba asta. Când “ai trecut peste” o iubire, nu e atunci când o urâşti pe aceea persoană, ci când ai reuşit să o priveşti ca pe un tren care trece grăbit în gara vieţii tale.

Pe cealaltă parte, ura este un sentiment puternic, nestăpânit, care îndeamnă pe cineva să-i dorească sau să-i facă rău cuiva. Deşi nu e iubire, ura e tot un sentiment. E un semn că (încă) îţi pasă. E acel moment de furie după. O furie pe care trebuie să o exteriorozezi, să o urli, să o dai afară, pentru că dacă nu simţi că vei înebuni.

Ordinea sentimentelor, în mod logic, este iubire – dezamăgire – ură și furie – amorţeală sufletească – indiferenţa.

E un ciclu atât de normal pentru oamenii care iubesc. Sunt una din puţinele persoane care mai crede în “jumătatea” fiecăruia, dar trebuie să fim realişti. Uneori nu o găsim sau poate că nici măcar nu există. Cei care iubesc o viaţă aceeaşi persoană se pot considera norocoşi, iar eu le dau titlu de magicieni.

Nu ştiu dacă eu sunt capabilă. Nici nu vreau să mă gândesc încă. Nu e momentul.Vroiam doar să subliniez că ura şi indiferenţa sunt două lucruri total diferite. Atât. Iar cei care au trecut prin aceste sentimente, pot confirma.

Şi apropo, când suntem în plină acţiune de simţire a acestora, nu ne dăm seama de ele. O facem mai târziu, mult mai târziu când suntem din nou lucizi, păsăsiţi de fluturii din stomac şi de gărgăunii din cap.