Inimă de nisip sau o altă poveste despre izolare

Există un moment când spui stop. Nu mai vrei nimic. Nici şcoală, nici job, nici mâncare, nici de băut, nu vrei oameni în jurul nostru. Mai ales oameni. Nu mai vrei nimic. Rutina care te înconjoară e pe punctul de a te sufoca. Ai nevoie de o evadare…

Inimă de nisip. Dar unde?

Afară e prea mult zgomot, în casă te sufoci. Seara stai pe balcon fumând şi te uiţi la stele – surpriză. Nu mai vezi nici una. Corăbiile tale au ajuns pe fundul apei. Oglinda în care te uiţi se întunecă, lăsând o dâră de sânge. Sticla de vin e acum goală. Hainele tale sunt toate murdare. Dar parcă ai un deja-vu…

Şi nu îţi poţi scoate acel moment din cap când a plecat. Îţi aminteşti ultimele cuvinte, ultima privire. Îi simţi încă gustul. Dulce. Acum amar. Vrei să simţi aroma. Uiţi că mai exişti.

Nu e un vis urât? Un coşmar? Nu. Nu e. Şi totul din cauza ta. Tu ai fost idioata care îl sufoca. Tu, tu, tu. Ţi-a spus că eşti posesivă, că eşti urâtă, că nu te mai vrea. L-ai minţit. Ai fost mult prea geloasă. Nu ai fost demnă de el. Şi tu l-ai crezut. L-ai lăsat să plece şi ai plecat tu capul în urma lui.

Inimă de nisip. Eşti la pământ. Ai căzut de şapte ori. Dar acum e momentul să te ridici. A opta oară şi să zâmbeşti pentru că eşti o fraieră care nu învaţă niciodată din ceea ce trăieşte.

Zâmbeşte, viaţa merge înainte. Nu te aşteaptă nici măcar o secundă. Şi mai ales pe tine. Suflet gol, inimă cusută şi lipită cu aracet. Inimă de nisip…