M-a întrebat odată cineva cine sunt şi ce vreau. Şi nu am ştiu să răspund. Citeam aseară pe blogul Jurnalul Evei despre cum să nu iubeşti pe cineva care scrie. Vei ajunge să nu mai ştii cine eşti, vei ajunge la un fel ne nebunie în care te-ai pierdut pe tine şi ai fost folosit drept un izvor inspiraţional care la un moment dat a secătuit.

Oamenii care scriu au un dar aparte.

De multe ori îl folosesc într-un mod greşit, în scopuri de a-şi uşura suferinţa sufletească şi de a se elibera de aşa zisa durere.

Noi ne inspiră din vieţile altor oameni, din poveştile lor şi de cele mai multe ori evităm să scrie despre noi – cel puţin aşa fac eu. Majoritatea lucruilor pe care le scriu nu sunt despre mine, deşi poate nu pare aşa.

Da, sunt egoistă şi mă puteţi judeca cum vreţi. Dar acesta este adevărul. Nu scriu despre mine din simplul motiv că nu ştiu ce aş putea scrie. Şi pentru că nu mi se pare că aş avea ceva special de povestit…

În schimb, privind în jurul meu văd poveşti şi situaţii unice. Ele merită spuse mai departe sub o formă sau alta, pentru că oamenii au dreptul să cunoască cât mai multe din aceste lucruri. Numai aşa vom merge mai departe. Vom învăţa să gândim larg, să privim situaţii din mult mai multe puncte de vedere.

Viaţa nu este doar albă sau neagră.

De cele mai multe ori este gri cu multe alte tonuri de culori pe care noi nu le putem percepe singuri şi de multe ori avem nevoie de un impuls pentru a face anumite legături.

Cu toate că nu recunoaştem acest lucru, nimeni nu s-a născut învăţat. Nimeni nu ştie dinainte cum să acţioneze în viaţă, pentru că nu există două situaţii la fel din simplul motiv că nu există doi oameni identici – nici măcar ca şi aspect.

Cu toate acestea, putem învăţa unii de la alţi. Îi mulţumesc Univerului şi Celui de Sus că pot scrie. Chiar dacă par egoistă şi complicată. Cel puţin ştiu că pot face un bine unui om pe care nici măcar nu-l cunosc. Nu trebuie să fie ceva major. Este de ajuns să fi citit ceva din ceea ce eu am scris şi să realizeze ceva mărut. Eu una sunt mulţumită – ştiu că am ajutat pe cineva.

Îmi permit să o contrazic pe „Eva” şi să spun. Iubiţi oamenii care scriu, chiar dacă scriu despre voi, chiar dacă vă regăsiţi în ceea ce scriu, pentru că prin ei vedeţi şi altfel realitatea, prin ei deveniţi mai deschişi, prin ei faceţi anumite conexiuni, prin ei învăţaţi ce este cu adevărat viaţa.