În sfârșit sunt liniștită mi-am zis acum câteva seri. Ghiciți ce, de câteva zile, chiar în dimineața următoare a gândului meu au început dramele. Bine, să nu vă imaginați că sunt drame majore, nu, nu sunt. Dar sunt de ajuns ca să se amestece cu oboseala pe care o resimt din plin.

Nu am mai avut chef să scriu pentru că nu mi-am putut aduna gândurile. Deși mi-am propus să devin imună la lucrurile care se întâmplă în jurul meu, nu pot. Îmi pasă. Îmi pasă de prietena mea care se zbate între trecut și prezent și care se luptă cu sentimente care mai de care mai provocatoare. Îmi pasă că cei care ar trebui să-mi fie colegi (nu mă refer la cei de la facultate, ci cei de la ”job”), nu sunt, ci sunt persoane care acumulează frustrări și se revarsă pe capul. Fix acum.

Nu m-am mai ocupat de nimic în afară de sesiune, nici măcar de mine. Într-un fel e și normal, pe de altă parte îmi vine să-mi dau palme singură că nu sunt oleacă mai răsărită și las totul pe ultimul moment. Am sperat că 2016 va fi mai bun, dar e la fel de plin de provocări, doar că acum încă am timp și putere să le fac față. Suntem abia în ianuarie, deși nici nu știu cum s-a scurs luna atât de repede. Aș pleca în lume, dar n-am cu cine și n-am nici bani.

Mă cufund în cursuri și în cărți, beau cafea în exces. M-aș apuca de jogging, dar mi-e lene. În rest toate sunt bune. 🙂