Totul e bine când se termină cu bine

E o chestie pe care nimeni nu ți-o spune în momentul în care te îndrăgostești și începi să iubești. E un lucru de care fiecare dintre noi s-a lovit măcar o dată, dacă nu chiar de fiecare dată când găsim o iubre nouă. Am citit aseară pe blogul redacției Tango un articol scris de Alice Năstase Buciuta despre sindromul Stokcholm în iubire. Îl puteți citi aici.

Într-un mod oarecare ciudat, creierul nostru are tendința de a crea o imagine ideală a persoanei cu care suntem într-o relație sau pe care o place. I se mai spune și ”orbire din iubire”. Poate că nu ar fi atât de rău, dacă nu am face același lucru de fiecare dată și de fiecare dată ne-am trezi cu un gust amar al dezamăgirii.

O despărțire nu te rupe dintr-o rutină, dar în același timp te face să te ”trezești din orbire”. E ca și cum ți-ai pune ochelarii și ai vedea în high definition. Îți promiți că data viitoare vei fi mai precaut și mai distant, însă de cele mai multe ori fie uiți, fie relația nu e așa cum ți-o dorești pentru că ești prea distant, încercând să nu te lași rănit din nou.

Desigur că există multe metode de a trece peste. Mulți aplică alcoolul, petrecerile, aventurile de o noapte. Adevărul este că nimic nu funcționează așa cum te aștepți, mai ales dacă omul din capul tău nu vrea să dispară. Cel mai trist lucru este că orice ai face, nu ai cum să uiți, nu ai cum schimbi ceea ce simți.

Te întrebi dacă tu ai greșit mai mult, dacă ai fost egoist. Îți amintești doar ce a fost bine, pentru că răul l-ai uitat deja. Suntem programați să uităm răul și să ne axăm pe bine. În goana noastră după fericire și dragoste ca-n povești omitem cel mai simplu și mai vital lucru: realitatea și faptul că oamenii, în esența lor, nu se schimbă. Da, poate învață din trecut. Da, poate că își doresc să se schimbe, dar în fond sunt(em) aceleași persoane.

Să-ți pui sufletul pe tavă poate fi un lucru care să ducă o relație spre un tot absolut sau poate fi cel mai dureros sacrificiu pe care-l faci din dorința de a fi fericit. Pentru a ajunge la fericire, nu cred că e nevoie de războaie sau lupte, însă cea mai grea bătălie pe care o ducem este cu noi înșine și cu iluzia pe care singuri o lăsăm să crească și să devină atât de dulce. Nu știu dacă e în ADN-ul nostru sau doar e un fel de voință pe care ne-o impunem și care ne este indusă de toate filmele, serialele și cărțile din viața noastră.

Nu știu dacă mai pot să cred în dogma totul e bine când se termină cu bine sau dacă nu s-a terminat cu bine, înseamnă că nu s-a terminat. Nu e deloc așa. E pur și simplu realitatea, universul și karma… pentru că fiecare doarme exact așa cum își așterne.