M-am îndrăgostit de furtună. De fapt cred că e dragostea vieţii mele. Îmi place când fulgeră. Apoi sunetul care vine la câteva secunde după ce pe cer o lumină puternică a luminat zarea. Capăt un fel de putere magică când e furtună şi uit de toate slăbiciunile mele. Mă încălzesc stropii de ploaie reci. Îmi amintesc că tot ce e mai frumos în această lume e iubirea – de orice fel.

Când eram mică, mă îmbătam cu vise deşarte, cu iluzii fantastice. Credeam că într-o zi vor deveni realitate. Şi am sperat mult, poate uneori prea mult. Pe atunci nu ştiam că sunt, ceea ce oamenii numesc, o visătoare. Acum ştiu acest lucru şi zâmbesc.

Zâmbesc pentru că ştiu că visele sunt frumoase, sunt stropii de ploaie care ne încălzesc în timpul furtunii.

Dar şi mai frumos este să fii tu fulgerul care luminează cerul cuiva.

Iubirea este precum furtuna – nu există doar pe o parte, este reciprocă. Pentru că la fel ca şi convenţia nescrisă dintre fulgere şi tunete, ceea ce creează un mirific joc, de cele mai multe ori neînţeles, aşa şi iubirea există numai când două persoane o simt reciproc.

Nu am înţeles acest lucru niciodată. Probabil că va mai trece ceva vreme pentru ca să înţeleg cu adevărat. Însă cei care au făcut-o deja se pot considera oameni norocoşi, oameni care s-au împlinit şi care şi-au găsit rostul.

Şi deşi iubirea, la fel ca şi furtuna poate face ravagii, răni incurabile, poate lăsa urme şi cicatrici ireparabile, merită să ne avâtăm în mijlocul lor, pentru simplul motiv de a privi specatcolul şi de a simţi. În fond nimic nu vine pe gratis – ceva trebuie să dăm la schimb – fie că sunt bani sau lacrimi.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.