Am lăsat cuvintele să curgă prin gesturi mărunte. Spuneau mult, poate de o mie de ori mai mult decât cuvintele în sine.

Am lăsat cuvintele să curgă și m-am izolat de sunetele vocii mele. Am considerat că e mult mai frumos să iubești așa- în liniște.

Am lăsat cuvintele să curgă prin priviri pătimașe. Ele exprimau dragoste și căldură, priviri care nu erau ale mele, ci ale sufletului meu. Un suflet capabil să iubească și un suflet chinuit de acest dar. Pentru că atunci când iubești, urăști în același timp.

Am lăsat cuvintele să curgă fără să le rostesc. Mereu am crezut că ele vor fi înțelese, fără a fi cu adevărat spune. Dar nu a fost așa și am fost nevoită să spun cuvinte cu o valoare net
inferioară decât ceea ce transmiteau râurile pe care le-am lăsat să curgă. Cu toate acestea ea nu le-a auzit.

Am lăsat cuvintele să curgă în liniște, fără să realizez că ele nu sunt auzite și dintr-o dată am căzut și m-am simțit înconjurată de o mare surdă.

Din obscuritatea ei m-am trezit gâfâind. Am încercat să aprind o scânteie pentru un foc mare, la fel de mare precum sunetele pe care nu le-am rostit niciodată, ci le-am lăsat pur și simplu să curgă. O dorință naște flăcări.

Oricum cineva ar fi fost ars, ea sau eu. Mereu eu am fost aceea și numai din simplul fapt că din întunericul ei, o secundă am regăsit o rază de lumină, pentru ca mai apoi să mă afund și mai mult în lumea ei de umbre puerile. Atât.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.