Despre sinuciderea asistată
Toate aceste gânduri pe care urmează să le înșir eu aici, au plecat de la articolul pe care Andreea l-a distribuit pe facebook. Nu am să vă povestesc ce și cum, dar vă invit să-l citiți aici.
Așa cum era de așteptat, articolul a stârnit controverse, pentru că pe de o parte sunt cei care susțin că decizia oamenilor care doresc să se sinucidă asistat nu trebuie contestată, pentru că ei (adică persoanele care au luat aceată decizie) știu prin ce au trecut și știu că viața nu reprezintă o opțiune pentru ei. Pe de altă parte se află persoanele ceva mai obtuze care efectiv nu pot înțelege această decizie.
Din acest punct de vedere, mă declar obtuză. Nu există nici un argument și nici o situație concretă care să mă facă să cred că a te sinucide – asistat sau nu – este o opțiune pentru a scăpa de probleme.
Nu știu dacă am fost vreodată depresivă, deși au fost perioade în care nu voiam să fac nimic, nu aveam poftă de mâncare, nu vedeam nici un sens al lumii și mi se părea că nimic nu se mai leagă. Plângeam mult și din nimic. Dar au fost perioade. Acum au trecut și le-am lăsat în urmă. Am evitat să vorbesc despre ceea ce simțeam, pentru că în capul meu era ideea că nimeni nu mă înțelege.
Dar am avut norocul, dacă se poate numi așa, că am avut oameni în jurul meu care au văzut că nu sunt în apele mele și nu m-au lăsat să mă adâncesc în aceste gânduri, care mi-au arătat cât de frumoasă este viața asta și că pentru orice problemă sau suferință există o scăpare.
Am fost întrebată, ipotetic, dacă aș tăia piciorul unui om din punct de vedere fizic sănătos, dar pe care nu-l simte comod, ca și când nu i-ar aparține. Primul impuls a fost să spun da, chiar am spus-o motivând că fiind decizia pacientului, ar fi ok, însă gândindu-mă retrospectiv, decizia aceasta ar fi una greșită. Cu ce drept aș mutila eu un om perfect sănătos fizic, doar pentru că el are o problemă psihică?
La fel cum nici nu aș putea să practic eutanasierea unei persoane care-și dorește să moară.
Mai cred că tânăra din articolul cu pricina nu a avut norocul de-a avea oameni care să încerce cu adevărat să o înțeleagă și să o scoată din tot tumultul acela de gânduri negre și să încerce să o îndepărteze de această dorință. Și mai cred că această dorință este bolnăvicioasă și că, la fel ca orice în orice boală, merită să lupți – tu, ca aparținător al acelei persoane.
Nu pot să înțeleg cum părinții fetei sunt în regulă cu decizia ei, nu pot să înțeleg cum medicii sunt de acord și mă îngrozește proporțiile pe care începe să le capete această problemă a eutanasierii. Există oameni care ar da orice pentru a rămâne în viață mai mult timp, există oameni care mor neîmpăcați cu acest gând, pe care moartea-i răpește prea repede și prea stupid.
Sunt obtuză și vreau să rămân așa, cel puțin din acest punct de vedere. Nu judec pe nimeni, pur și simplu nu pot să înțeleg și nici nu aș vrea să fiu în situația de-a fi nevoită să înțeleg. Despre sinuciderea asistată sau nu, mereu vor exista discuții și mai mereu noi nu vom înțelege cu adevărat motivul pentru care cineva a luat această decizie. 🙁
