Ruptura
Uneori stau și mă întreb care este sensul lucrurilor. De ce se întâmplă așa și nu invers? De ce doar unora și altora nu. De ce altul și nu eu sau de ce eu și nu altul?
Mă minunez de capacitatea sufletului de-a iubi. Vă imaginați că un om poate iubi alt om, chiar dacă acela a făcut lucruri oribile și de neiertat. Eu nu. Nu pot să-mi imaginez și nu vreau să accept. Cum poți iubi un om care te minte pe față, uitându-se în ochii tăi? Nu poți. Îți vine să-l plesnești până-i aplaudă urechile, îți vine să-i trântești ușa în nas sau să îi pui laxative în mâncare. Metode există pentru a-l pedepsi.
Dar aici e toată șmecheria. Nu o faci. Nu îl pedepsești și nici nu-i spui nimic. Cel puțin pentru un timp. Îi dai impresia că nu știi nimic, îl lași să se creadă superior, învârtindu-te pe degete. Dar tu știi că te învârte și te chinui pe tine însuți prefăcându-te că poți trece cu vederea.
Și uite că nu poți. Fiecare cuvânt și gest nefiresc te înjunghie direct în inimă și te sfâșie. E un fel de agonie…