Se câștigă. O mamă îmi spune un lucru tulburător: singura recunoștință pe care o cer copiilor mei, pentru tot ceea ce am făcut, este să facă acelaşi lucru mai departe. Mai departe…O adevărată etică a devenirii. Cealaltă etică ţine lumea în loc. Dacă fratele fiului risipitor are copii, cu siguranţă le cere recunoştinţă. E tipul omului care ţine lumea în loc, scria Constantin Noica în Jurnal Filozofic.

De ce vor oamenii recunoştinţă? Sau mai de grabă – de ce o cer şi vor să le fie adusă pe tavă precum micul dejun la pat sau cina într-un restaurant sofisticat. Recunoştinţa, respectul şi încrederea nu se cer şi nu putem să obligăm pe nimeni să ni le dea forţat. Nu putem obliga pe nimeni să gândească la fel cum o facem noi, să aibă aceleaşi gusturi şi să împartă aceleaşi păreri cu noi. Există oameni care o fac, pentru că e în natura lor să îndrăgească acelaşi lucru pe care noi îl avem drag, dar nu putem obliga pe nimeni…

Recunoştinaţa, respectul, încrederea se câştigă.

Nu se cer, nu se fură, nu se cumpără, nu se imploră, nu se impun – se câştigă!

Se câștigă. Au existat multe situaţii în care a trebuit să maschez un respect fals pentru anumite persoane, să mă prefac că sunt recunoscătoare când de fapt nu eram – nu pentru că respectiva persoană nu ar fi făcut ceva pentru mine – ci prin simplul fapt că mi-a cerut să fiu recunoscătoare. „Trebuie să fii recunoscătoare pentru ce ai…” sau „Mulţumeşte-mi că am făcut asta şi asta pentru tine…”

Mulţumesc – un cuvânt magic, dar pe care dacă nu-l oferi din suflet, mai bine nu-l spui deloc.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.