Nu vreau să rănesc pe nimeni
Să nu-i lași pe oameni cu întrebări, pentru că asta le va mânca sufletul. Parafrazat, acesta este titlul unui articol pe care l-am citit acum câteva zile. Nu vreau să precizez sursa, nu pentru că nu ar fi un articol bun, ci pur și simplu pentru că nu îl recomand. Nu m-a dat peste cap cele spuse acolo, pentru că într-o mare măsură sunt conștientă de faptul că toate lucrurile pe care le fac, bune sau rele, se vor întoarce împotriva mea într-o bună zi.
Vă rog să nu-mi spuneți că este o teorie expirată. Am trăit-o pe pielea mea, am tras anumite concluzii, așa că am învățat să fac ce simt eu că este bine și corect. Numai că uneori mă trădează și pe mine instinctele, destul de rar ce-i drept și nu o spun pentru a mă bate cu cărămida în piept, o spun ca pe un fapt despre mine. Niciodată nu am vrut cu adevărat să fac rău unei persoane. Mici răutăți am mai făcut, cine nu a făcut vreodată?! Dar niciodată nu am făcut un rău voit, care să afecteze pe cineva cu adevărat.
Nu mi-am dorit însă niciodată să fac pe cineva să sufere, nu vreau să rănesc pe nimeni, nu-mi doresc ca oamenii să fie bântuiți de amintirea mea sau de lucrurile pe care le-am trăit la un moment dat împreună. Eu nu sunt așa. Din punctul ăsta de vedere, aș putea spune că sunt insensibilă și rece, pentru că odată ce am spus nu, greu mă îndupleci, greu mă faci să revin de unde am plecat. Spiritul meu liber și curios mă duce mereu pe culmi noi, unde am ceva de explorat, unde regăsesc ceva nou și trăiesc lucruri noi.
Cu toate acestea, de multe ori mă întreb oare cum se simte firea mea dinafară. Aici nu este vorba despre ce spune lumea despre mine, ci despre cum mă văd cei care știu doar frânturi din mine, cum simt cei care au avut ocazia să mă cunoască ceva mai mult, cărora m-am descoperit într-o proporție mai mare. Ei știu despre mine că sunt puternică și optimistă, că sunt curajoasă și capabilă să înfrunt tot ce-mi iese în cale. Da, sunt toate acestea, însă îndoielile mele sunt pe măsură. Îndoieli nu asupra deciziilor mele, ci asupra acestui aspect: oare am rănit pe cineva luând această decizie?
Și da, poate că am rănit persoane în viața mea. Și da, am suferit și eu din cauza altora. Acest lucru nu mă face să fiu egoistă, nici inumană și nici insensibilă. Mă face om. Iar cred că în comparație cu multă lume, lucrurile s-au aranjat în așa fel, încât suferința mea să fie răsplătită cu oameni noi, frumoși și capabili să mă ridice din praful în care mă cufund uneori. Nu este un borcan cu melancolie, nici unul de depresie, este o perioada, care-mi iese în cale uneori, în care sunt precum un copil care se abate de la o regulă bine stabilită, aleargă, cade și se lovește.
Mă vor judeca persoanele care nu încearcă să mă înțeleagă, mă vor judeca și cei care nu au încercat să se pună în locul meu. Însă nici care nu mă poate judeca într-un mod corect și cât mai aproape de adevăr, pentru că nimeni nu a trăit exact ce am trăit eu. De fapt nimeni nu ar avea acest drept de-a mă judeca. și cu toate acestea, oamenii o fac.
Acelora le voi spune că au libertatea de a alege ce să creadă, că pot vedea și auzi doar ce vor ei. Nu mă încălzește, nici nu mă rănește cu nimic acțiunile lor. Puteți face cum credeți, it’s your life, your choice.
Interzisa
Eu zic totusi ca este interesant sa ii lasi pe oameni cu intrebari
addicted
Recunosc titlul Alinei si in asentimentul ei am fost si eu, si nu doar o data.
Fara exagerare sau modestie spun ca niciodata nu am lasat pe cineva asa, nu am putut pentru ca am simtit pe pielea mea cum e sa duci razboaie in minte si-n suflet… N-as vrea ca doamnisoara Karma sa mi-o dea peste nas din nou asa ca nu las loc de intrebari.