Pulsul orașului
Orașul meu este aproape în ruină. Unele zone arată ca după război, un război care pare să nu se mai termine niciodată. Pe semne că nu sunt singura care a obosit să alerge printre muncitori și să salte peste grămezile de nisip care-și fac veacul prin zona Centrului.
Mă uit la piața Libertății și îmi amintesc cum era odinioară. Un fel de acasă, aș spune, pentru că nu a fost zi în care să nu calc pe acolo, cel puțin cinci ani la rând. Recunosc, o uram. Iarna, pentru că mereu mergeam cu spaima de a nu mă împiedica de bordurile ce delimitau pământul florilor de locul pe unde mergeai efectiv, încercând să ocolesc ”bălțile” de gheață, iar vara datorită mirosului îmbietor venit de la acea mini-fântână, unde porumbeii se scăldau în voi, fiind răniți de trecători și lăsând în urmă amprente mici, negre și foarte parfumate.
Domnule, piața Libertății se cerea renovată. La fel și Unirii și restul străduțelor din jur. Oricât de multe aminiri frumoase am din acele locuri, momentele care mi s-au imprimat atât de bine în memorie nu se vor mai întoarce niciodată. Rămân în memorie, împreună cu vechea priveliște.
Se certau timișorenii acum câteva luni pe un grup de facebook, acuzându-l pe domnul primar că refuză vehement să planteze copaci în piața Libertății. Personal, sunt total împotrivă din două motive. Primul pentru că arată mult mai bin așa, fără. Este un loc aerisit, perfect pentru diverse evenimente culturale, pentru târguri și pentru orice altă manifestație publică, iar al doilea pentru că deja renovarea este aproape gata. De ce să mai strici ceva ce tocmai ai terminat și așa cu greu, pentru a o lua de la capăt. Oameni buni, dacă vreți copaci, mergeți în parc. Dacă vreți porumbei și ciori care să parfumeze atmosfera și să vă aducă noroc, mergeți în parcul din spatele Catedralei sau chiar în piața Victoriei (aka buricul târgului).
Mi se pare o tâmpenie. Habar nu am ce decizie s-a luat la nivel local – dacă vor planta sau nu copaci în zona cu pricina, însă mie una mi se pare o TÂMPENIE.
Pe de altă parte țin să vă reamintesc cât de ciudați sunteți: locuiți la bloc, aveți mașina parcată în fața scării. Pe toată strada voastră există arbori minunați, care țin umbră, care înfloresc primăvara etc, etc, dar care, atenție, sunt mai învârstă decât voi. Vine primăria să-i taie, pentru că din când în când se mai gândesc și autoritățile la siguranța cetățeanului, iar voi îi faceți cu ou și cu oțet, vă crizați în toată spendoarea că vor să vă taie amintirile. Ok, ăștia mormăie, pleacă și la prima furtună zdravănă o amintire d-asta veche, se sinucide și cade fie pe un bloc distrugând acoperișul, fie pe o mașină făcând-o praf, fie pe cineva (cel mai rău caz) și vă rog să ghiciți deznodământul – cine se face vinovat?! Primăria, evident.
De ce mi-am adus aminte de aceste întâmplări? Aseară, în timp ce mă întorceam spre casă, stand la semafor, am deschis geamul și am admirat liniștea nopții și parcă am simțit pulsul orașului. Timișoara este un oraș rebel, agitat, dar în același timp atât de frumos. Atitudinea lui demnă, caldă te ia pur și simplu în brațe și nu-ți mai dă drumul.
Cu bunele și cu rele lui, timișorenii au de ce se mândri. Capitala Banatului nu duce lipsă de nimic – nici de locuri liniștite, nici de cele zgomotoase, nici de evenimente culturale, nici de spectacole la la circ, nici de oameni calmi, nici de cei mai guralivi, nici de șoferi buni, nici de catastrofe la volan, nici de pietoni civilizați, nici de mame nebune care se aruncă cu copilul de mână în fața
mașinii. De asta-mi place mie atât de mult orașul meu, pentru că are un puls mai ceva ca a unui iepuraș speriat.
