Trenul vieţii nu opreşte în orice staţie pe care o întâlneşte. Trece prin multe staţii, dar opreşte în acelea în care are un motiv să o facă. E tot ceea ce avem nevoie – motive.

Avem nevoie de motive să ne ridicăm dimineaţa din pat, să mâncăm sănotos, să face sport, să mergem la servici sau la şcoală, să mergem la cumpărături, să fim drăguţi cu cineva, să zâmbim atunci când nu avem nici un chef să o facem.

Avem nevoie de motive să iertăm şi să iubim, să mergem mai departe…

Dar uneori motivele sunt de prisos. Uneori trenul se opreşte într-o anumită staţie pentru că aşa trebuie să fie şi pentru că aşa ştie el. Nu trebuie să plângem pentru staţiile în care nu s-a oprit, ci să ne pregătim pentru a ne bucura din plin pentru ceea ce este cu adevărat al nostru.

Nu ţine să tragem frâna de urgenţă la tren – forţăm doar lucrurile în van şi ne face rău singuri. Nu e, asta e. Ridicăm capul, ne dăm două palme şi ne trezim la realitate – nu a fost pentru noi!

Trenul vieţii are multe mistere.

Îi place să se păstreze pentru sine, să ne surprindă când ne aşteptăm mai puţin şi să oprească în staţiile cele mai bizare, poate în momentele când avem cea mai mare nevoie de altceva. Nu îi forţa mâna, dar alege să accepţi provocările cu capul sus şi cu curaj. Astfel laşi ceva după tine. Ceva pe bune şi remarcabil. În afară de câteva oseminte…