Urâm înfrângerile pentru că ne lasă un gust amar, pentru că ne pleznesc cu multe prea trista realitate, pentru că pur și simplu nu ne place să pierdem. Ducem o luptă constantă cu tot ceea ce facem și ne dorim să facem cât mai bine. Nu pentru cei din jur, ci pentru noi. Dar există momente când o dăm în bară, când lupta pe care o ducem este mult mai grea. Și pentru o secundă, doar una, lăsăm garda jos.

Nimeni nu ne așteaptă să răsuflăm și nimeni nu joacă corect.

Când ne-au prins, ne-au lovit, lăsându-ne într-o baltă de lacrimi și regrete. Ne lasă să zacem acolo pe jos, în mizeria noastră și mai nimeni nu se încumetă să coboare la noi. Cei care o fac sunt speriați să nu se îmbolnăvească la rândul lor sau sunt prea sceptici și pleacă mâncând pământul.

În înfrângerea noastră ne zvârcolim până când tot ce a fost rău a murit, până când nu mai avem putere să suferim și ne oprim, hotărâți să ne ridicăm peste ei. Dar ce e de făcut în continuare? Încotro?
Poate că nu înfrângerile sunt atât de dureroase, pe cât faptul că nu ne mai ştim unde să mergem după ce ne-am vindecat. Să luptăm pentru ceea ce am pierdut sau să cotim, alegând alt drum?

Simţim cum plutim într-o nebuloasă de gânduri zgomotoase şi nu mai auzim nimic ce e din noi.

Auzim doar ce spun alţii şi vrem să credem că ne îndeamnă să face în aşa fel încât să ne fie bine pentru noi. Dar de unde ştiu ei de fapt ce e bine pentru mine, pentru tine, pentru ei?

Nu e ca şi cum ţi s-ar da 10 reguli după care să te ghidezi în viaţă. Drumul ăsta cu o destinaţie atât de confuză este mai mult decât cele 10 porunci din Biblie şi mai mult decât a te limita în a te naşte şi a muri. Viaţa în esenţă e simplă, dar fără “restul complicaţilor” nu are nici un farmec.

Vidul este infinit.

Ca şi cum ai merge într-un tunel fără ieşire. Dar undeva, la un anumit moment apare o luminiţă şi îţi spui “Da, acolo e drumul meu!”. Însă dacă apar mai multe, încotro? Unii pleacă de la zero şi ştiu – da, domnule, acolo e locul meu. Dar noi, noi ăştia care deja “avem ceva” şi trebuie să facem în aşa fel încât să nu cădem? Aici nu se mai respectă doctrina #Orice meserie e nobilă. E valabilă doar în cazul altora. La noi dacă nu e cu adevărat nobilă, care să te claseze în vârf de societate, nu e bună, strici tot ce ai tăi au construi – pentru tine!

Nu ştiu dacă eu sunt o visătoare sau pur şi simplu nu-mi pasă cu adevărat. Habar nu am dacă vreau să mă leg la cap cu lucruri care nu sunt ale mele, specifice mie. Cert e un lucru – nu mi-e frică de nimic. Sau aşa ar trebui să fie, aşa vreau să fie. Cert e că vreau să las ceva în urma mea. Poate că din nou e o gândire ciudată, o gândire care nu e conform standardului. Însă eu aşa simt că e bine, că e corect.

Sunt zile în care m-aş întinde în iarbă şi aş privi cerul, iar apoi noaptea stelele, numai pentru a-mi face gândurile să tacă. Am fost amorţită o lungă perioadă şi acum că m-am trezit, parcă e prea brusc.

Înfrângerile – despre ele era vorba. Sunt amare şi reci.

Sunt un fel de minus care te trage în jos – în ochii celorlalți. Că în fond asta contează, nu?! Cum te văd restul, nu cum te simţi tu. Dezamăgiri, înfrângeri, minusuri, spuneţi-le cum vreţi, sunt lecţiile pe care viaţa ni le dă atunci când ne credem prea şmecheri şi suntem prea siguri pe noi.

E acel ceva care ne ţine cu picioarele pe pământ şi care pică exact atunci când te aştepţi mai puţin. Că doar de aia sunt aşa de amare. Viaţa nu o păcăleşti. Îţi lasă doar impresia că poţi să o faci. Roata e rotundă şi se întoarce odată şi odată. Primeşti exact ceea ce faci. Iar dacă nu faci, nu primeşti nimic.

Riscul în viaţă este să nu rişti nimic, dar nu risca fără să iei în calcul toate posibilitățile.

Uneori, pe un bilet de pariuri, miza cea mai mică, de cea care eşti sigur, te face să pierzi întreg pariul, pentru că scorul este total altul. Degeaba ai prins miza care-ţi aducea câștigul maxim, dacă pe cea mică ai ratat-o.

Detaliile fac diferenţa. Şi Doamne că aş mai putea scrie atât de multe. Şi toate fără noimă. Am scris aşa mult până aici şi parcă nu am spus nimic concret. Şi nici nu voi mai spune…o vreme destul de lungă. Nu de alta, însă gândurile mele sunt prea zgomotoase, ambițiile prea mari, pasiunile prea multe şi semnele de întrebare prea dese.

Jur că aş avea nevoie de un cuţit să tai ceaţa asta…