Am fost un moment în care am simțit nevoia că trebuie să aleg. Să rămân sau să plec. Și am plecat. Am plecat pentru că nimeni nu mi-a spus să rămân. Nimeni nu s-a gândit să mă întrebe ce s-a întâmplat cu adevărat sau să-mi spună că totul va fi bine.

Inima mea bătea haotic, iar mâinile îmi tremurau într-o emoție nebună. Eram furioasă și în același timp dezamăgită. Mi-a fost greu să înțeleg și de fapt nici acum nu știu exact – ce și cum. Dar nu mai contează. Ceea ce a fost e istorie, iar următoarele clipe sunt un mister.

Nimeni nu mi-a spus ”Vino înapoi, avem nevoie de tine..” Și am plecat fără să privesc înapoi…

Dar nu îmi plâng de milă. Așa am ales. Așa cum s-a  întâlplat a fost cel mai bine. Poate că dacă rămâneam, acum nu mai aveam acest blog, nu mai simțeam tot ceea ce simt acum și nu descopeream că viața chiar e frumoasă, făcând abstracție de la muncă sau de la orice altceva material.

Cu nostalgie mă gândesc uneori cât de mult suflet am pus și câte palme mi-am luat. Dar le-am ignorat, pentru că îmi plăcea ceea ce făceam.

Am învățat că oamenii pot fi prefăcuți și am mai învățat că ce e al fiecăruia e pus bine de-o parte până la momentul Ț. Până atunci, trebuie doar să trăim și să alegem. Să alegem la fiecare pas cum o facem.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.