Autocarul își legăna alene călătorii pe un drum asfaltat în epoca de piatră. Acel drum plin de gropi și denivelări pe care l-am bătut de nenumărate ori cu mașina în drum spre bunici. Diferența au făcut-o colegii de drum, colegi care ascultau muzică populară proastă și aveau diverse mirosuri.

Încercam să mă concentrez la bisexualitatea Fridei Kahlo, însă legănatul excesiv n-avea să facă prea bine stomacului meu, așa că am renunțat. Cititul pe autocar nu este o opțiune veselă pe drumurile din România, mai ales pe cele județene.

Mi-aș fi dorit o pereche de căști să pot asculta muzică, însă nici pe alea nu le aveam la mine. Aș fi dat la maximum Eva Cassidy – Fields of Gold și aș fi pus-o pe repeat. Se potrivea de minune cu peisajul de afară.

Câmpurile erau galbene și se scurgeau lin prin fața ochilor mei. M-am imaginat în mijlocul lor desculă, într-o rochie ușoară de vară, cu părul despletit, alergând de fericire. Nu aș putea spune de unde venea acea fericire, însă pentru o secundă chiar am simțit-o. Pur și simplu privind acele câmpuri galbene.

Am făcut abstracție de la autocarul dezolant în care eram, de la oamenii cu o bogată carență de spirit și am reușit să înlătur groaza că realitatea, aia din afara sferei mele, este atât de tristă și de pustie.

Pentru că domnul din fața mea se chinuia să-și ridice mânerul scaunului, am întins mâna și l-am ajutat. M-a răsplătit cu o privire tăioasă.

Am mulțumit pentru călătorie șoferului care m-a adus în siguranță până în Arad, m-am întâlnit cu o colegă de facultate și apoi m-am suit în tren unde m-am cufundat mai departe în povestea Fridei.

A fost o zi frumoasă, dar tristă. Cred că am nevoie de mai multe ”ciocniri” cu această realitate dură.