Nu am mai scris de mult. Mă refer la scris şi nu la prostii. Şi mă veţi întreba de ce am scris prostii. Simplu. Pentru că lucruri serioase nu am putut scrie.

Pentru că am luat-o pe un drum şi ceva îmi spune că nu e bine. Şi acel ceva este împotriva tuturor, împotriva mea. E un gând care mă sâcâie mereu şi mă face să înghit în sec. Şi nu, nu este vorba de o relaţie. Nu este nici vorba despre mine. Ci despre altcineva din mine.

O persoană care stă pitită acolo şi care este o visătoare. Care ştie ce vrea, dar nu are curaj să facă nimic. Şi va fi la fel cum au fost mulţi alţii. Aşa va fi pe la 45 de ani, când se va trezi şi va realiza că tot ce face acum e în van şi că ar fi trebuit să-şi ia naivitatea în mâini şi să meargă cu ea până în pânzele albe.

A făcut asta o dată şi i-au tăiat aripile. A avut nevoie de timp să se vindece. Şi poate că încă nu s-a vindecat complet. Încă suferă.

Dar eu, cea cu adevărat – reală, sunt sigură că acel cineva din mine va muri cu timpul. Iar când o va face, mă voi urî.

Mă voi urî pentru simplul fapt că am acceptat să cred în ceea ce cred alţii şi nu în ceea ce am ales eu să cred. Ei vor să ne trăim viaţa după şabloane. Oricât de răzvrătiţi am vrea să fim, de rebeli, oricum vom ajunge acolo unde vor ei. Mai ales dacă eşti „mare”.

Şi aşa am să ajung să regret ziua de mâine. Viitorul anterior deja pierdut.