Da, sunt arogantă când cineva mă vorbește de bine, sunt arogantă când îmi permit și nu mi-e teamă să-mi asum. M-am tot gândit zilele acestea în pauzele dintre examene, cursuri și laboratoare (vă povestesc eu ce și cum când se termină săptămâna aceasta) cum trăiesc oamenii care de fapt nu-și trăiesc viețile lor, ci trăiesc prin alții. Mă refer aici la acei oameni care nu fac altceva decât îi monitorizează pe alții, au grijă să-i taxeze când greșesc, îi critică, aruncă pietre în neștire și uită se privească în ograda proprie.

Citeam pe blogul Tomatei despre felul în care ea reușește să se acomodeze în Berlin și despre cum suferă că nu are internet (nu avea, mai bine zis) iar cineva o ”ceartă” într-un comentariu că în loc să se bucure că are timp liber pe care l-ar putea petrece cu fiica ei, Ada, stă și se gândește că nu are internet.

Să însemne acest lucru că dacă devii mamă, nu mai ai nevoie de timp pentru tine, ci trebuie să fii non-stop cu copilul tău? Tind să cred că nu e așa, pentru că în fond și la urma urmei și mama și copilul au nevoie de timp împreună, dar și de timp separat că sunt două persoane diferite, chiar dacă puiul e dependent de mama lui în ceea ce privește îngrijirea lui.

O altă chestie care mă enervează și nu mă pot abține sunt cei care comenteză la adresa mea și la alegerile pe care le fac. Au tot dreptul din lumea asta, pentru că ne-am născut cu un așa-numit liber arbitru, dar totuși ce treabă am eu cu capra vecinului?

Cui îi pasă de fapt că eu fac două facultăți simultan și mai am țșpe mii de chestii pe lângă, atâta timp cât eu sunt mulțumită și cât pot să fac față. Adică pe bune, sunt convinsă că majoritatea care mi-au urat de bine pe față, pe la spate mă judecă și-și spun în gând sau (și mai drăguț) pe la colțuri că de fapt eu fac un mare căcat și că oricum o să se aleagă praful de mine, de sănătatea mea, de psihicul meu. Ce știe lumea cu adevărat despre fiecare în parte?

Cei care mă susțin cu adevărat, mă ajută în momentele în care nu mă descurc, mă încurajează atunci când simt că mă sufoc, pentru că da, nu e deloc ușor, dar asta-mi doresc, asta am să fac orice ar zice oricare X pe la Y colț.

Nu, gurile rele nu mă demotivează, dar nici nu mă ajută pentru că pur și simplu le ignor. Iar dacă credeți că am scris cele de mai sus pentru că sunt frustrată, aflați că le-am scris ca să fie clar pentru toată lumea că nu-mi pasă ce ziceți voi, nu-mi pasă dacă mă credeți o nebună, o arogantă sau că mă bat cu cărămida în piept. Am recunoscut deja că sunt, dar surpiză, îmi place de mine așa. Surpriza cea mai mare este că nu sunt singura de acest fel.

Iar pentru curioșii care s-au mirat că am restanțe la a doua facultate pe care o fac, vă spun că le am nu pentru că am picat examenele, ci pentru că nu m-am prezentat în prima sesiune, pentru că m-am concentrat pe medicină și poate veți fi (ne)plăcut surprinși că am luat tot ce era de luat acolo. Na, aronganța zile pentru că azi vreau să fiu arogantă. Sâc! 🙂