Îmi place să fiu perfecționistă. Îmi place să fac lucrurile așa cum trebuie, într-un mod cât mai profesionist, cât mai aproape de expresia ”ca la carte” și îmi plac oamenii care sunt așa, care gândesc în acest fel. Dar nu sunt obsedată de perfecțiune.

Știu să mă opresc când e cazul și, deși îmi doresc mai mult de fiecare dată, uneori, însă, anumite limite mă fac să mă opresc. Pentru că și ce e prea mult strică. Nu îmi plac oamenii care tind spre o perfecțiune absolută, fiind obsedați. Eu le spun maniaci.

Și spun cu mâna pe inima că detest oamenii cărora le e frică că greșească și de aceea nu fac mai nimic. Nu au curajul să riște și să facă ceva mai mult decât au făcut până acum și se complac să trăiască într-o cușcă îngustă, a unei perfecțiuni prefăcute, ei crezând că sunt perfecți, că le știu pe toate. Nimeni nu le știe pe toate. Nici acum, nici mai demult, nici niciodată.

Nu îmi place atunci când greșesc și încerc să aleg mereu ceea ce e mai bine pentru mine și pentru cei care contează în viața mea. Însă sunt conștientă de faptul că greșelile ne ajută să evoulăm. Pentru că învățăm ce e bine și ce e mai puțin bine.

Pentru că ne arată că am fi putut face altfel, că am fi putut alege într-un alt mod, care probabil ar fi fost cel corect. 

Dar ce e de fapt corect? Să greșești nu e greșit, e sănătos – pentru cei care știu să își accepte greșeala, să învețe din ea și să meargă mai departe, iar cel mai important îți dă cel mai sigur lucru – certitudinea că nu vom regreta ceea ce nu am făcut.

Dar e doar părerea mea și mă simt liberă și cu mult mai puțin limitată gândind astfel, crezând în faptul că a greși nu e greșit.

Articol scris în tren, după 13 ore de filmări și o revelație de moment.