Era o dimineață liniștită de luni, începută cu un strop de agitație și fugă de colo-colo pentru niște nimicuri esențiale. Le-am rezolvat până la urmă, dar mai rămăsese o oră până când al meu avea să mă recupereze de pe traseu drum. Ce puteam face într-o oră?

Am decis să-mi cumpăr o revistă și să merg să beau o cafea. Dar ce revistă? Voiam neapărat Tango, însă pe raft nu am găsit-o. Ce să aleg? Am pus mâna până la urmă pe National Geografic, însă parcă nu mă atrăgea așa de tare. Era o dimineață prea frumosă pentru știință. Aveam nevoie de ceva pentru a-mi gâdila feminitatea și pentru a-mi îndulci sufletul. Am ales Joy, după plimbări seculare și parcă nesfârșite prin magazin. Ajunsă la casă, parcă nu eram împăcată…

– Revista Tango nu o aveți? am întrebat eu timid.

– Ba da, uită-te pe raful Ț, deasupra revistei H. Am văzut-o, mă aștepta să o cumpăr și să o răsfoiesc, apoi să o citesc din scoarță-n scoarță.

Am pornit fericită spre cafeneaua mea preferată.

– O cafea cu frișcă, te rog! Doar e luni dimineața, câteva calorii în plus nu strică niciodată, nu? Am început să răsfoiesc Joy. Câteva machiaje simpatice, un ghid al culorilor, rochițe la prețuri simpatice, câteva sfaturi XXX, parcă nimic interesant pentru aceea dimineață perfectă. Așa că am desfăcut Marea dragoste ce avea două coperte. Nu am înțeles ideea – inițial. Apoi Alice Năstase Buciuta  a explicat ce și cum. Nu am să vă spun tot, luați revista și citiți.

Ce mi-a atras însă atenția la o primă răsfoire a fost articolul Ralucăi Kiseșescu. Fie vorba între noi – pe această doamnă o admir enorm. Nu doar pentru felul cum arată, ci și pentru felul în care vede viața și mai ales că m-a premiat (poveste lungă, poză mai jos – aveam rochie roșie, la fel ca și dânsa). Ca să nu deviez de la subiect – Raluca spunea că ”E o lume așa de mică…” și vorbea despre fostele iubiri pe care uneori nu ni le amintim și nici nu le putem pune în cui, că fiecare fost sau fostă lasă câte o urmă și ne ajută să fim noi, cei de azi.

Cumva m-am simțit provocată să vorbesc despre fostele mele iubiri.

Ce-i drept, majoritatea iubiri obsesive, fără răspuns. Îmi placea de tip, pentru că-mi plăcea și punct. Primul tip care m-a băgat în seamă a fost un ratat (acum că privesc în urmă, totul este limpede), dar eu mă îndrăgostisem de el. Așa, pur și simplu. Apoi a urmat o luuungă pauză până să dau peste unul nou. Nu e perfect, dar vorba aceea – imperfecțiunile dau spre frumos și aromie (sau nu era așa?!).

Ideea este în felul următor – nu putem să alegem de cine ne îndrăgostim. Cumva fiecare persoană e plasată în viața noastră cu un scop anume. Așa că nu vă fie teamă să iubiți pe cel ales, chiar dacă nu e sufletul pereche sau Făt-Frumos. Inhalați de la el ce are mai bun, iar când simțiți că asta a fost – ceau, tati! Dar țineți minte un lucru – nu doar voi vă ghidați după acest raționament. Așa că atunci când vă e lumea mai dragă, roata se poate întoarce, că doar nu degeaba e rotundă.

În rest iubirea e frumoasă și îți dă aripi, apoi te răvășește și te face praf, doar pentru a-ți demonstra cât de puternic ești de fapt.

Clișeul – ce nu te omoară, te face mai puternic – e cam enervant, nu-i așa? Ei bine, e cu totul adevărat și într-un fel sau altul chiar optimist. Dar nu are sens să vorbim acum de optimism. Hai să o lăsăm așa.

P.S. În articolul Pe aripile vântului povesteam ceva despre inteligența X. Nu a fost debitarea mea, ci a lui Ion – un tip simpatic și foarte șod îmbibat de alcool cu o prietenp mișto, care desigur, mi-e prietenă buună de tot. 🙂 (mi-am spălat păcatul)

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.

LinkedIn