Tocmai am văzut un film apărut recent în cinematografe în regia lui Neill Blomkamp. Mă uimește cât de frumos și de nonconformist a îmbrăcat regizorul un mesaj atât de simplu și adevărat – egoismul  oamenilor. Nu vreau să vă povestesc plotul, pentru că nu ar mai fi interesant de vizionat filmul, vă spun doar că se numește Elyseum. Probabil că deja numele vă sugerează faptul că e un S.F. (chiar e), combinat cu acțiune și un strop mare de dramă.

O să sune ciudat, la fel cum a și părut, dar la finalul filmului am plâns în hohote. Nu mă puteam opri. Cred că am fost singura care a vărsat apă la șoareci, însă pur și simplu m-a impresinat mult prea tare. Cu siguranță nu vor mai fi mulți care vor face ca mine, însă simt o nevoie ciudat să vă împărtășesc trăirile ele din timpul filmului – l-am trăit ca și cum aș fi fost un personaj din el.

Fiecare clipă, fiecare moment, fiecare secundă și sentiment pe care actorii l-au pus în scenă. Poate că sunt eu prea naivă sau poate că, în ciuda aparențelor, sunt mult prea sensibilă. Mă doare aceste adevăr, deși nu ar trebui…

E ciudat când vorbești despre egoismul nostru, pe care toți îl avem. Mereu oamenii cu care vorbești nu recunosc că sunt egoiști. Spun cu mâna pe inimă că și eu sunt și cred că este un rezultat al societății în care trăim. Dar nu are rost să dezbat acum, aici acest subiect. E mult prea complicat și multe prea neesențial pentru toți cei care vor citi aceste rânduri, ce să mai vorbesc de cei care nu o fac? Sau de cei care văd pelicula, fără a înțelege substratul.

Ideea principală este că egoismul duce la un singur lucru.

Murim singuri și triști, dezamăgiți de această viață, de tot ceea ce am trăit, pentru că nu am avut pe nimeni cu adevărat lângă noi pentru a împărtăși rele și mai ales bune. Oamenii fug de tine când ești fericit – în cel mai bun caz, altfel de obicei ”te sapă” pentru -ți ruina fericirea. De ce? Din egoism, pentru că nu știu să se bucure de ceea ce ai tu și râvnesc să aibă, ceea ce probabil nu vor avea niciodată sau ceea ce vor descoperi când se așteaptă mai puțin.

Clișeu sau poate nu, soluția egoismului e iubirea. Dar iubrea unui străin, nu a familiei. Pentru că cel puțin pentru mine, e de la sine înțeles să-ți iubești sângele, să-l respecți și să-l iei așa cum e. Oricum un om nu se va schimba decât dacă va dori cu adevărat, nu dacă îl vor cicăli cei din jur să o facă. E în natura noastră să facem totul contra regulilor, contra a ceea ce ni se spune, chiar dacă e un sfat bun. Nu e doar un capriciu adolescentin. Așa suntem noi. Și punct.

Să fii singur, neimplicat într-o relație e cel mai bine – pentru tine cel egoist.

Poți face ce dorești, când dorești, cu cine dorești. Poți pleca când nu mai ai chef, poți rămâne până te obosești de tot și poți face promisiuni în van, că deh, nu ai nici o obligație. Dar ce te faci atunci când ai văzut-o și știi că trebuie vrei să fie a ta?

Vrei să te forțezi să o cucerești, să fii ”the one”, însă pretinzi aceeași libertate, fără a face compromisuri. Însă nu funcționează așa. Tocmai aici se face diferența. Renunți puțin câte puțin la egoismul și egocentrismul tău, vrei să schimbi ceea ce nu e ok la tine. Sau cel puțin așa fac oamenii care vor alți oameni în jur. Restul sunt vorbe deșarte, nopți furate, săruturi fără miez…

Nu renunți la tine când ești cu cineva, ci la obiceiurile acelea proaste care  chiar nu te carcterizează. Dar   doar părerea mea.

LinkedIn