Ei au fost nevoiţi să moară şi să renască pentru a înţelege cât de mult se iubesc printre acele gânduri zgomotoase. Au dispărut din lumea reală şi au mers undeva, unde nu e durere, nu este teamă şi nici mizerie. Un loc unde sufletele sunt acasă. Acolo au mers ei, de când s-au regăsit. Ne sunt superiori, văd viaţa cu alţi ochi şi îmbrăţişează iubirea din fiecare lucru, din fiecare fiinţă.

Ei au reușit.

În timp ce noi aici, ne luptăm să trăim de pe o zi pe alta, fugim de timp şi nu mai avem vreme de nimic. Îngropăm iubirea sub cuvinte mari, o împroşcăm cu mizeria dezamăgirilor noastre şi o denigrăm. Părăsim tot ce e curat în sufletul nostru şi călcăm pe cadavre pentru a ajunge acolo unde ne dorim.

„Nu mai e timp nici măcar să ne minţim”

Uneori îmi doresc să nu fiu nevoită să dorm, pentru că sunt atâtea lucruri pe care vreau să le fac. Şi pur şi simplu nu am timp. Mă simt atât de limitată uneori. Dar cred că secretul e în a-ţi ordona priorităţile. Vreau să le fac pe toate, simt că pot, dar nu am timp şi parcă mă sufoc.

Vreau să uit, vreau să mint şi să spun că nu mi-e teamă de nimic. Am nevoie de aceea mască de sticlă de care ne povestea Paler. La ce bun?

“Nici nu mai îmi bat capul să înțeleg lumea…… Viața e multe prea frumoasă, pentru a nu fi trăită din plin!”

Daca viata ar fi atat de frumoasa precum spui, ai intelege-o. Intelegerea aduce frumusetea vietii, si nu confuzia. Daca ajungi sa zici ca n-o poti intelege, ceea ce nu e un fenomen necunoscut si neobisnuit, demonstreaza ca viata asta e in realitate o nebunie.” Spunea un Anonim. Da, viaţa e o nebunie dulce-amară, pe care nu o înţelegem, dar îi vedem frumuseţea în momente de luciditate.

P.S. Aşa am nevoie de ceva mai smart decât telefonul meu Nokia şi netbook-ul meu Acer. Vreau o tabletă sau un smartphone! (Of-ul serii).