Ce lung mi se pare uneori drumul spre casă. În fiecare zi, când ies pe poarta bătrână a liceului şi mă gândesc că mă aşteatpă un drum de jumătate de oră până acasă. Trebuie să aştept două tramvaie. Mă apucă o lene şi o plictiseală inimaginabilă.

Îmi număr paşii până la colţ – sunt vreo două zeci. Cotesc dreapta şi traversez aglomerata străduță pe care mașinile circulă nestingherit. Mai merg cinci paşi şi privesc în dreapta, în marea fereastră cu geam tip oglindă pentru a-mi verifica frizura şi merg mai departe.

Ajung la prima staţie de unde pot lua  tramvaiul şi verific panoul unde scrie cât timp am de aşteptat.

Dacă sunt mai mult de 5 minute şi dacă nu plouă sau ninge, o iau pe jos.

Traversez o piaţă bătrână şi prăfuită ca să ajung în punctul cel mai atractiv al oraşului – zona centrală. De obicei încer să mă strecor printre mulţimile de oameni grăbiţi şi fiecare cu zgomotul gândului său, însă uneori această plimbare prin centru poate fi chiar plăcută atunci când nu e mai nimeni – mai sunt şi astfel de zile.

Nu mai sunt curioasă de nimic de ceea ce e în centru, pentru că deja cunosc fiecare colţişor şi fiecare băncuţă. Traversez centrul şi o iau pe aleea de lângă Catedrală, ajungând pe podul care trece peste Bega şi de fiecare dată mă minunez cât de romantic poate fi acel loc.

Nu apuc să mă deştept din visul de zi, căci ajung la o trecere de pietoni unde de obicei şoferii sunt grăbiţi. Acesta e ultimul obstacol înainte de a ajunge în a doua staţie de tramvai.

Dacă cumva aleg să merg încă de la început cu mijlocul de transport în comun, de obicei îmi caut un loc la geam şi ascult muzică sau şi mai bine – citesc!

Sunt ciudata aia din tramvai care citeşte tot drumul.

În mod normal aştept mult după al doilea tramvai, dar deja de aici drumul devine parcă mai scurt, mai simplu – deşi nu am parcurs nici jumătate. Gândurile mele deja o iau razna, plănuiesc viitoare acţiuni, îmi împart timpul şi sarcinile. Visez la ce va fi la vară şi uite aşa timpul zboară mai uşor.

În tramvai citesc sau ascult muzică. Uneori socializez când întâlnesc o persoană cunoscută. Numărul meu norocos – 7 staţii şi ajung acasă. Mă dau jos din bătrânul meu tramvai, cotesc dreapta şi merg parcă mai plină de viaţă, ştiind că în mai puţin de două minute sunt acasă.

Deşi nu trece prin păduri fermecate, nici pe lângă peşteri pline de comori sau pe lângă castele cu prințese prizoniere şi vrăjitoare zbârcite, drumul meu spre casă e magic.Cam aşa arată în fiecare zi drumul meu spre casă. Uneori mi se pare imposibil de lung, alteori e floare-la-ureche însă oricât de lung ar fi, nimic nu se compară cu acel sentiment că ajungi acasă în bucătăria ta, în baia ta, în patul tău cald, în grădina plină de flori. Să ştiţi de la mine, drumul spre casă nu e niciodată lung!

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.

LinkedIn