Cum ar fi fost dacă…

Cum ar fi fost dacă… ? Cred că nu sunt singura care se gândește cum ar fi fost viața mea, dacă la un moment dat aș fi ales altfel. Mi-a trecut prin minte acest gând de dimineață urmărind meciul de la Australian Open dintre Margarita Gasparyan și Yulia Putintseva, prima câștigând meciul cu o victorie categorică.

Am mai scris o dată despre acest subiect, dar a fost doar un paragraf destul de scurt aici. Da, pe la 12 ani mă vedeam jucătoare profesionistă de tenis. Îmi amintesc prima dată când am ținut o rachetă în mână. Eram într-un balon din oraș, era destul de frig, iar antrenorul îmi testa capacitățile. După aproximativ o oră, el și tatăl meu au ajuns la concluzia că aș avea o șansă, deși ideea de a face tenis, în capul meu, era doar de plăcere.

Am început antrenamentele. Vara următoare am mers la sală pentru pregătire fizică. Jucam cu mâna stângă lucru care-mi conferea un oarecare avantaj. Am exersat de mi-au ieșit pe ochi loviturile, apoi încetul cu încetul se fabrică oțetul am început să leg jocul.

Îmi plăcea să joc, dar îmi plăcea doar jocul efectiv. Cu toate acestea, perioada în care am jucat tenis a fost o perioadă destul de urâtă. Antrenorului meu, un tip bine pregătit din punct de vedere tactic, îi lipsea psihologia și pedagogia. Știa să joace tenis, știa să explice, dar mereu se enerva și urla când greșeam. Și greșeam pentru că mă inhibam în momentul în care urla la mine. Era un cerc vicios, un fel de feedback pozitiv. Începea antrenamentul, mă încălzeazam, apoi începeam excercițiile pe backhand, spre exemplu. Era clar că nu puteam să le fac pe toate perfect, iar când greșeam el urla. Eu mă inchideam în mine, încercam să trec peste, dar de acolo antrenamentul era compromis, pentru că nu mai reușeam să joc la capacitate maximă.

Aș putea cataloga perioada respectivă ca fiind cea mai plângăcioasă din viața mea. Plângeam zilnic pentru că nu puteam trece peste urletele lui și nu aveam nici pe departe mintea de acum ca să știu să-l ignor. În fine.

M-am antrenat cu respectivul aproape patru ani. Apoi am găsit un alt antrenor, unul extraordinar. Mult mai bine pregătit și tactic și psihologic, avea răbdare, vorbea cu mine și încerca să îmi schimbe atitudinea pe care o dezvoltasem – una de rac care se retrăgea în carapacea lui. Trist este că eu eram deja scârbită de toată povestea. Așa că am renunțat pur și simplu. M-am trezit într-o dimineață și mi-am spus: eu nu mai joc tenis de azi. Și nu am mai jucat de atunci decât de vreo două sau trei ori.

Îmi lipsește, dar mi-e și groază în același timp. Adică nu m-aș mai apuca acum de antrenamentele clasice, dar aș merge cu cineva să joc din plăcere.

Cum ar fi fost dacă… aș fi jucat acum tenis și în loc să stau acasă în bucătărie, să fi fost la Australian Open?  mă gândeam eu azi dimineață, în timp ce le priveam pe fetele alea două într-un duel de excepție. Probabil că pe de-o parte ar fi fost minunat. Aș fi fost la căldură, aș fi vizitat întreaga lume, oamenii m-ar fi iubit (sau nu). Pe de altă parte, cu siguranță nu aș fi avut viața pe care o am acum, nu aș fi fost studentă la medicină și nu mi-aș fi bătut capul cu sesiunea. Și vă spun sincer că, deși uneori sunt frustrată și supărată pe viața mea, nu aș da-o pe nimic pentru că îmi iubesc familia și prietenii, mă bucur enorm că am cunoscut oameni noi și cu care sunt efectiv pe aceeași lungime de undă și mai ales sunt sigură că nimic în lumea asta nu mi s-ar fi potrivit mai bine decât medicina. Așa simt eu acum.

Tenisul nu a fost pentru mine, dar a fost o lecție din care am învățat multe, mai ales faptul că talentul nu-ți ajunge. E nevoie de muncă și perseverență, nu de forță, nu de ”sezonalitate”.

cum ar fi fost dacă