Zidurile înalte și dărăpănate sunt un semn al vârstei clădirii. Curtea, plină de gunoaie este locul unde pauză de pauză noi ne adunăm, vorbim, poştim. Azi de dimineaţă curtea era goală, doar vreo 2 porumbei se plimbau agale, ciugulind măruntaie ude.

Mă gândeam câte priviri au fost furate acolo, câte zâmbete împărţite pe furiş, câte au fost poștite, câte secrete împărtăşite, câţi paşi au călcat pe acel beton uzat…

Imaginea este hilară, poate chiar de groază, dar  asta e lumea în care trăim, unde zilnic creştem. Însă ruinele, zidurile vechi simbolizează valorificarea trecutului, renaştere din nimic. Ca noi au fost mulţi şi probabil vor mai fi. Căci nimeni nu se gândeşte că orice lucru trebuie la un moment dat refăcut.

La început nu puteam privi acele ziduri vechi, fiindcă îmi era atât de frică. Acum mă simt bine, în largul meu mă simt acasă. Acasă e locul unde ai crescut. Acolo îţi rămâne inima. Sau cel puţin aşa se spune.

Acolo, între acele ziduri vechi, mi-ai furat prima privire și primul zâmbet.

După care am devenit dependentă de imaginea ta, de tine. Dar nu ai fost niciodată al meu și probabil că nici nu vei fi. Ai fost doar o iluzie ce s-a pierdut în fum…

Şi am rămas eu, cu porumbeii mei, cu poştitul meu şi cu zgomotele gândurilor mele. Cuvintele ar fi de prisos. Ar împroșca doar cu noroi amintirea unui vis. I-ar strica farmecul și așa de nimeni înțeles.

Îţi spun adio, năluca mea şi îţi doresc ca într-o zi să te întorci la zidurile vechi, acolo unde ai văzut pentru prima oară lumea. Eu voi fi acolo. Voi fi acehuia iluzie pe care nu o vei putea atinge.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.

LinkedIn