💭 Tu ce poveste îți spui?

Citesc acum Curajul de a fi vulnerabil – Brene Brown. E o carte frumoasă care vorbește despre rușine, vulnerabilitate, curaj, empatie, despre lucrurile care ne fac umani și complicați. Dacă nu ești printre cei care se dau în vânt după lectură, pe Netflix găsești un special care rezumă într-o oră și douăzeci de minute această carte.

Un lucru care mi-a dat de gândit în mod special desprins din cât am citit până acum este următoarea întrebare:

Tu ce poveste îți spui?

Și este vorba despre acele povești pe care ți le spui în momente de confuzie, incertitudine, atunci când îți este cel mai rușine, când ești rănit și suferi. Un lucru pe care foarte mult timp l-am trecut cu vederea, dar care aparent se naște exact din această rușine.

Prima oară când am citit despre rușine ca emoție în sine, a fost în cartea lui L.J. Cozolino – De ce este eficientă psihoterapia. Vorbea acolo despre rușinea fundamentală și zicea că suntem învățați să simțim ruține pentru a ne feri de pericole. Rușinea ne amintește cumva cât de mult depindem de cei din jur. Rușinea fundamentală ar fi de fapt un instrument primitiv de supraviețuire care în prezent se traduce sub o formă foarte simplă nu sunt demn să fiu iubit și acceptat.

Cozolino împarte rușinea în adecvată și fundamentală.

În timp ce rușinea adecvată ajută individul să își construiască și să mențină principiile morale și valorile grupului, sprijină dezvoltarea conștinței, accentuează abilitățile de empatie, ne ajută să ne bucurăm de relații reciproc favorabile, rușinea fundamentală nu reflectă decât modul în care ne percepem prorpia valoare. Prin acest fel de rușine sinele este perceput ca fiind fundamental greșit, lipsit de valoare. De-a lungul vieții aceasta se reflectă prin depresie, sentimentul constant de vină, furie, ostilitate, evitarea conflictelor, scuze exagerate, încredere exagerată și superficială în sine sau capacitatea de a rezolva problemele interpesonale.

Mi s-a părut interesant de făcut această legătură cu perspectiva psihologică, căci B. Brown privește rușinea mai mult din perspectivă sociologică.

Lăsând la o parte teoriile, în practică lucrurile stau mult mai simplu, iar pentru că nu știu să scriu decât din experiența mea, vreau să povestesc ceva ce mi s-a întâmplat zilele trecute.

Eram acasă când m-a sunat cineva foarte apropiat mie.

M-a rugat să merg să-l iau cu mașina de la o petrecere. N-am pus întrebări, m-am dus. Însă omul mai avea chef să petreacă, eu eram obosită și voiam doar să ajung din nou acasă. I-am acordat timp și răbdare, însă părea că nu o scoatem la capăt decât cum vrea el. Când l-am rugat din nou să mergem, m-a atacat spunând că mereu facem doar cum vreau eu. L-am rugat din nou să plecăm. A refuzat, drept urmare am ieșit din încăpere trântind ușa – aș fi vrut să zic că a fost un gest dramatic, dar chiar o scăpasem.

Moment în care s-a declanșat potopul.

A venit după mine și mi-a spus lucruri foarte urâte. M-a atacat cu toate armele pe care le avea și care știa că mă vor răni. Tot discursul – căci n-a fost mai deloc un dialog, nu a făcut decât să îmi reproșeze, să mă certe, să mă critice. Am început să plâng în liniște. Îmi amintesc cum îmi curgeau lacrimile pe orbaji, iar în capul meu se derulau diverse imagini din trecut, diverse discuții. Mă simțeam nedreptățită. Nu înțelegeam ce am făcut atât de rău, ce am spus, cum am reușit ajung în acest punct.

Însă în tot acel nor de confuzie unde aproape am explodat și eu, mi-am auzit emoțiile clar și răspicat. Dintre toate, tristețea era cea care triumfa.

Eram profund tristă. Aproape că lăsesem furia să preia peste tristețe. Simțeam tristețea cu fiecare por și nu avea legătură cu ce crede omul despre mine sau despre ce îmi spune. Ci eram tristă pentru tristețea lui. Pentru că tot ce mi-a spus, deși foarte urât, nu a fost decât refularea unor sentimente profund îngropate și amuțite care n-au mai avut loc în sufletul lui și au explodat.

Ce simțea el în momentul acela nu era despre mine. Toate erau despre tristețea și supărarea lui, despre profundul sentiment de singurătate și rușine pe care le resimțea constant.

Tu ce poveste îți spui?

Aveam trei opțiuni în acel moment. Puteam să întorc lucrurile, să mă las cuprinsă de furia pe care o simțeam peste acea tristețe și să îl rănesc. Aș fi putut să o fac, însă nu ne-ar fi ajutat pe niciunul. Ar fi fost ca și cum aș fi băgat și mai adânc cuțitul în rană. Iar mesajul posibil să fi fost ceva de genul dacă tu mă rănești, pot și eu să te rănesc și uite cum suntem doi imaturi.

Apoi, puteam să plec pur și simplu în semn de revoltă, lăsând impresia că îmi apăr demnitatea și orgoliul. Să ies pe ușă fără să privesc înapoi. Mesajul ar fi fost poate ceva de genul hei, nu accept așa ceva din partea ta, n-ai decât să-ți ții sentimentele de rahat pentru tine. Nu trebuie să mă amesteci pe mine în ele.

Ce am ales să fac a fost să rămân și să-i dau timp să se răcorească.

Am rămas acolo în tăcere, iar mesajul acelei tăcei era ceva te genul văd că te doare, simt că ești trist, însă nu pot să fac altceva decât să fiu aici și să îți dau voie să simți asta. Probabil că nu s-a înțeles acest lucru pentru că nu l-am verbalizat și într-un fel îmi pare rău. Pe de altă parte, explicațiile sunt uneori fix degeaba.

Ne-am dus peste ceva timp acasă în liniște, iar viața a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în aparență.

Doar că esența este alta. Cred că s-ar fi așteptat să plec. El sigur ar fi plecat, așa cum o făcea mai mereu. Iar dacă nu ar fi plecat, s-ar fi certat înapoi cu mine. Așa s-ar întâmpla în filme, unde personajele de genul ar avea apoi o mega revelație, și-ar da seama că au greșit, ar veni să-și ceară scuze și totul s-ar termina cu o nuntă sau un botez.

Doar că viața reală e mult mai mult de atât.

Oamenii în general sunt complicați nu pentru că sunt răi sau de rahat. Ci pentru că fiecare poartă cu el un bagaj emoțional și foarte puțini sunt cei care au curajul să îl deschidă și să îl exploreze. Puțini sunt cei care stau și analizează o întâmplare ca cea de mai sus.

Acum câțiva ani cu siguranță aș fi reacționat înapoi sau aș fi plecat. Însă am învățat că de obicei calea ușoară nu vine la pachet cu niciun soi de împlinire, fericire și bucurie. Și mai știu că doar trecând prin propriul întuneric cumva, poți face față la întunericul celor din jur. Iar momentul de mai sus exact ăsta a fost – un moment de întuneric născut din rușine, teamă și foarte multă tristețe. Și ce mai știu este că în viața fiecărui om sunt alți oameni pentru care merită să rămâi.*

Și cred foarte tare că e important să ai astfel de oameni în viața ta. Adică oameni care te văd dincolo de întunericul tău. Eu știu sigur că am și sunt recunoscătoare pentru ei în fiecare zi.

Așadar, te invit să te gândești la ce poveste îți spui tu în astfel de momente. Este sau nu despre tine? Este despre celălalt? Poate chiar să îmi spui cum ai fi reacționat tu în locul meu.

Să ne recitim cu bine! 💭

*a rămâne într-o relație toxică cu gândul lasă că-l schimb eu nu este ideea acestui ”merită să rămâi”.