Ce-ți trece prin minte când auzi că cineva are platfus? Pentru mine, deși sună ciudat pentru că studiez medicină și am văzut tot felul de lucruri, este ceva abstract. Ce înseamnă să ai de fapt piciorul plat și ce mare scofală dacă nu calci corect?

Pe modelul detaliile fac diferența, a călca corect versus a avea deviații de la axul normal este a big deal. Iar dacă nu aș fi trăit acest lucru pe pielea mea, probabil încă aș fi rămas la ideea că e un moft de oraș.

Știți, în lumea în care mă învârt și deși sunt încă la început, vezi tot felul de anomalii, deviații de la normal, boli. Dar cel mai mult vezi pacientul în ansamblul lui. Se spune că nu trebuie să tratezi boala, ci pacientul. Așadar, am să vă spun o poveste hilară de-a dreptul despre cum poți să trăiești cu ceva care te deranjează și pur și simplu să-l ignori pentru că nu te deranjează suficient de mult încât să iei atitudine.

Iar înainte să săriți cu gura și să mă acuzați de indolență și ignorață, gândiți-vă la praful acela neșters care șade pe birou, la miile de bacterii de pe telefonul mobil și la ultima dată când ați lustruit nu toaleta, ci clanța de la intrare.

Povestea mea

Trăiesc cu câteva spaime pe care refuz să le conștientiz. Acum 2 ani, când mi-am operat alunița din genunchi, a fost practic un musai, căci era foarte deranjantă și inestetică. N-am stat deloc pe gânduri, iar cum am prins ocazia m-am descotorosit de ea.

Ei bine, pentru a o spune pe aceea dreaptă, mai am alte câteva defecte pe care trebuie să le repar că doar vorbeam ieri de obiective, țeluri și alte ambiții. Ce-i drept, experiența pe care urmează să o povestesc nu s-ar fi întâmplat fără un om foarte special din viața mea. E un subiect delicat pentru mine. Mereu a fost, dar omul acesta m-a luat cu binișorul, a avut răbdare și într-un final, cu câteva noduri în gât am cedat și am luat atitudine.

Am platfus de când mă știu, dar l-am ”renegat”

Calc strâmb pentru că am platfus. Tocesc toți pantofii pe interior, mă dor uneori gleznele la nivel maleolar și, cel mai sfâșietor pentru mine, mi se strâmbă degetele în valgus. Las un link aici pentru a exemplifica. Nu vreau să îmi încarc serverul cu asemenea imagini care mă terifiază.

N-am luat niciodată atitudine. M-am mințit multă vreme că bătăturile, atât de inestetice și uneori dureroase, sunt urmele perioadei mele de sportiv. Mi-am spus că strâmbătura picioarelor este moștenire de familie, că nu am ce-i face. Nu pot să port tocuri prea mult timp. Mă dor foarte tare picioarele când o fac. Cel mai bine mă simt în papuci cu platformă pentru că preiau din presiune. Nu prea îi port pentru că, ghiciți ce, eu nu am nevoie de ei chiar dacă am un platfus cât China.

Adevărul este că m-am mințit 22 de ani. Au fost câteva tentative după o ședință de kinetoterapie post entorsă. Însă argumentele nu păreau destul de valide, iar seriozitatea problemei părea doar un moft. Cumva mă gândeam că va trece de la sine, că piciorul se va corecta și alte mizerii de om laș.

Și aș fi continuat să mă mint dacă omul respectiv nu m-ar fi convins că vreau să fiu pe picioarele mele și nu în scaun cu rotile pe când voi avea nepoți. Nu știu cum, dar a funcționat.

Așa am ajuns la un chiropractician care mi-a măsurat defectele și în mai puțin de 10 minute mi-a recomandat talonete (adică tălpici-ish, nici eu nu știam cum se numesc) de corecție. Se fac din piele special pentru tălpile fiecărui pacient în parte. Va fi dureros la început, dar poate se repară ceva. Sigur, va fi nevoie de exercițiu de întărire a ligamentelor și a musculaturii pentru noua călcătură, însă sunt dispusă să salvez cât pot.

Concluzia este că am fost o găină. Numai găinile fug bezmetice fără să gândească problema. Acum, la vârsta mea, șansele de corecție sunt mici. Dacă mă duceam măcar acum 2 ani, probabil era ceva mai bine.

Fără teamă de defecte: ușor de zis, greu de făcut

En fin, cât așteptam la coadă, m-au trecut toate căldurile. Am realizat că mi-e frică să recunosc că nu sunt perfectă. Și cumva mi-e teamă de defectele mele. Sigur are legătură cu tot bullshit-ul social de am-nevoie-să-fiu-apreciată-de-restul-lumii-și-nu-voi-fi-dacă-nu-par-perfectă, care până la urmă e un ceva fără miez. Mi-am adus aminte – o formă fără fond.

Concluzia concluziei fiind că dacă vă știți defecți sau știți pe cineva care mai scârțâie, luați atitudine. Dacă e vorba despre voi, e nevoie de un strop de curaj. Iar dacă este despre alții, o vorbă bună și un îndemn prietenesc pot schimba în bine viața cuiva.

P.S. Omule, îți mulțumesc! 🙂

P.S.S. Dacă sunteți interesați, pot reveni cu un articol după ce port o vreme talonetele. Lăsați un comentariu și voi încerca să vă lămuresc.