Am ajuns la concluzia că nimic nu este mai de valoare în viață decât un prieten adevărat. Este adevărat că încă nu am găsit acea persoană care să-mi fie ca și suflet pereche. Îi invidiezi pe cei care au deja acest suflet pereche, dar știu că o fac involuntar și mai știu ca cineva, acolo în lumea întreagă voi găsi și eu prietenul care să-mi fie pereche, la bine, dar mai ales la greu.

Am avut mai de mult o amică pe care o credeam prietenă, chiar prietenă bună.  S-a dovedit însă că nu este așa. Țineam mult la ea, mereu am fost acolo pentru ea și ea pentru mine. La un moment dat, ceva s-a rupt și nu a mai funcționat. A rămas doar o amintire ”dulce amară”.

Se spune că nu poți trăi prezentul decât dacă depășești trecutul.

Totodată mai știu că nu poți depăși trecutul până nu închei toate socotelile, iar eu nu le-am încheiat.

Vreau să înțeleg unde s-a rupt filmul și de ce. Nu vreau să mai salvez nimic, nici vorbă. Nu merită efortul și nici nu sunt dispusă să fac acest efort pentru că nici nu merită. Nici nu merită. Am descoperit că prietenia este firul de aur care leagă inima întregii lumi și că este la fel ca și muzica: două corzi ce vibrează la unison, chiar dacă atingi numai una.

De câteva săptămâni încoace îmi bat capul să înțeleg tainele unei relații ce are la bază prietenia. Am căutat citate, documente, definiții, poze care  mi-ar putea explica ce e prietenia. Și deși am găsit câte ceva…nu am fost mulțumită.

Dar astăzi am înteles că prietenia nu se poate defini, pentru că fiecare simte altfel și că nu există două prietenii identice.

Este un sentiment unic, o oarecare siguranță și o stare de bine. Nu contează că prietenul/prietena ta stă la două case  sau la sute de kilometri  distanță, sentimentul este la fel de puternic.

Prietenia este curajoasă și puternică, trece peste multe încercări rămânând o legătură strânsă, ești uneori, persoanele implicate nu recunosc sau vor să o ascundă. E ceva natural.

Suntem oameni, ne schimbăm – în toate felurile. Și totuși există ceva mult mai mare decât noi ce pune totul în ordine. Sunt norocoasă pentru că am șansa să cunosc persoane cărora le pot spune ”prieten”, deși suntem atât de diferite. În fond este legea naturii: polurile opuse se atrag.

Ador să mănânc perinițe Viva umplute cu ciocolată, să ne uităm împreună la ultimul episod din serialul care ea îl urmărește și de care au habar nu am, să ne ciondănim din fleacuri și să nu vorbim zile întregi, pentru ca apoi să petrecem ore memorabil și să râdem ca proastele din nimic și să ne jucam ca disperatele pe Iphone Finger Battle în ora de fizică.

Iubesc faptul că în vacanță trebuie să merg la ea şi la el în vizită pentru că sunt la kilometri distanță și abia aștept să o oblig să vină și ea la mine, să ne plimbăm toată ziua mahmure prin oraș vorbind despre toate și nimic, uneori oprindu-ne la o cafea. Îmi place faptul că ne batem în ore pentru telefon și că râdem ca idioții de o șuviță de păr și detest faptul că atunci când sunt și alții nu avem curajul să recunoaștem că defapt we care about eachother.

Da, da, da… îi iubesc pentru că sunt ai mei.

Notă de sine (04.11.2012) – nu e ca și cum ne-am fi schimbat, ci e ca și cum i-am fi dat drumul. Și e mult mai bine așa. Pentru că în fond,  nimic nu e mai important decât ceea ce oferi și ceea ce primești. Și de multe ori, așteptările tale, pot fi (involuntar) prea sus pentru capacitățile celorlalți.

Acest articol conține un link afiliat către un partener al acestui blog. Dacă decizi să comanzi produsul, o parte din suma acestuia se va întoarce la autorul acestui blog. Tu nu vei plăti nimic în plus.