🎨 Povestea tabloului care trebuia să ajungă în Statele Unite

Povestea tabloului începe într-o zi oarecare din primăvara lui 2021. Istoria mea cu pictura e ceva mai lungă și se trage din copilăria timpurie pe când pictam pe sticlă. M-am lăsat de acest hobby mai bine de 10 ani, dar imediat după examenul de rezidențiat, m-am reapucat. A fost forma mea de evadare din tot stresul pe care l-am acumulat. La început m-am jucat cu tempera, apoi am trecut la culori acrilice. Între timp, am o grămadă de pensule, câteva culori și vreo 2 pânze care își așteaptă menirea.

La început mi-am fericit familia cu operele mele. Un peisaj de iarnă, două peisaje de iarnă. Ceva tomnatic, o cascadă, două cascade, o corabie într-o furtună și ceva abstract. Povestind în stânga și în dreapta cât de talentată sunt, cineva mi-a vândut pontul cum că pot vinde operele mele pe ebay. Am pufnit de râs în mintea mea și în același timp am văzut această idee ca pe o oportunitate.

Doi timpi și trei mișcări mai târziu aveam deja cont. Am făcut o fotografie celui mai apropiat tablou și am dat drumul anunțului la nivel global. În primele ore am murit de entuziasm. Mi-am zis că-i gata, dau lovitura. Doar că m-am dezumflat destul de repede când am văzut cât de multe tablouri sunt listate și necumpărate.

Între timp, m-a luat viața cu mersul ei și am uitat că am postat acel anunț. Până săptămâna trecută, vineri mai exact, când am primit un e-mail de la ebay că am vândut tabloul și cumpărătorul mi-a și trimis banii. Eram la muncă în momentul săvârșirii acestei minuni. Mi s-a pus un zâmbet tălâmb pe față care m-a ținut până sâmbătă dimineața.

Povestea tabloului: cum ajunge în State?

De vândut, l-am vândut. Problema era cum să îl trimit peste ocean? În marea mea naivitate ca să nu-i spun entuziasm prostesc, nici prin cap nu mi-a trecut să mă interesez înainte de a publica anunțul ce și cum. Eram ferm convinsă că tabloul se va pierde în marea de oferte globale. Pe lângă faptul că nici acum nu m-am prins dacă ebay te ajută sau nu cu shippingul efectiv, am selectat oricum că pun eu banii de transport. Că na, îs fată de treabă că ai încredere în creația mea.

Și iată-mă sâmbătă căutând de zor o cale să-mi trimit opera peste ocean. Pe ebay m-am pierdut, așa că mi-am mutat atenția pe firmele de curierat locale. Am făcut diverse simulări de costuri și am ajuns la concluzia că ceva nu e în regulă. Cum să coste 1254,05 lei transportul? Să ne înțelegem, am listat tabloul cu (ține-te!) 15$, adică aproximativ 60 lei. Am făcut rapid un calcul și am început să râd de una singură. Dacă lucrezi în piața financiară sau te ocupi de ROI și alte chestii de genul, ești îndreptățit să te iei cu mâinile de cap.

N-are cum, îmi zic. Așa că luni dimineață, după ceam muncit câteva ore să împachetez opera, m-am suit în mașină și m-am dus la sediul FedEx din Timișoara.

Mă simțeam ca o zână plutind pe un norișor.

Eram încrezătoare că voi rezolva rapid problema și că voi deveni o pictoriță celebră și internațională.

Sunt sigură că fata de la recepție a râs cu lacrimi în sinea ei când a auzit ce-i cer. A fost politicoasă, a sunat la București, a cerut o cotație, iar eu am leșinat a doua oară în trei zile. 1.300 lei, dar ajunge în patru zile cu avionul. Mă gândeam că de banii ăștia mă pot ascunde și eu în cala avionului și să zbor direct către Ocean City împreună cu creația mea. Deja mă vedeam stând pe o bancă și înfulecând un hot dog slinos.

În realitate, am zâmbit, am înghițit în sec, am mulțumit și am plecat. Aveam în minte o nouă soluție.

Dacă nu merge prin firmele de curierat, unica salvare este însăși Poșta Română.

Am pus muzică, am tras adânc aer în piept și am călcat-o spre Poștă. Era aproape ora 14:00, dar eram aproape la fel de încrezătoare că voi reuși. Drumul a fost nu foarte aglomerat, am găsit rapid loc de parcare, astrele erau de partea mea. În fața mea, un singur domn – ce-i drept, a stat o veșnicie să rezolve un pachețel. Ajung la rând, salut, zâmbesc prin mască, rog să mă servească. Doamna din fața mea, la vreo 60 de ani, cu ochelari rotunzi și groși, îmi aruncă o privire peste ochelari. Stătea, evident, cu nasul în calculator.

Amuzată de naivitatea mea, îmi zice că la poșta mare nu primesc colete cu destinație internațională. Mă îndrumă către poșta de la Gara de Nord un este și (tobe, vă rog), vestita VAMĂ. Mă atenționează, totuși, că șansele sunt foarte mari ca programul poștei de acolo să se fi terminat. Îmi recomandă să mă uit pe Google.

Nu, că sigur n-are cum să fie închis, îi spun încrezătoare. Era aproape 14:30. Am ajuns la Gara de Nord, am urcat la etajul 1 unde e ghișeul poștal. Paranteză: clădirea în cauză face parte din Gara de Nord, însă  arată deplorabil. Este veche, murdară, împuțită de-a dreptul și frecventată de foarte mulți oameni. Dar hei, cine-s eu să mă plâng. Parcă acum câțiva ani se lăuda ex-primarul rebel că ce mișto a făcut el gara mare. În fine.

Așadar, revenim. Altă poștă, altă coadă.

Am stat ca fraiera la rând, în fața mea o fată super entuziasmată că a reușit să predea coletul. Am ajuns și eu la rând, mi-am spus doleanța. O doamnă amabilă m-a informat că programul pentru internaționale s-a terminat și că musai să revin a doua zi până în ora 13:30 pentru că domnul vameș trebuie să îmi verifice coletul.

– Cum adică să îl verifice? Adică îl desface? am întrebat eu încă naivă, dar muuult mai puțin entuziasmată.

– Da, zice doamna. Ce aveți în el? Aaaa, un tablou? Da, îl desface și îl verifică. Că dacă e, doamnă, furat? Domnul trebuie să știe ce iese din țară…

– Și cine îl ambalează înapoi? Știți, e îmbrăcat în polistiren, cu hârtie multă. M-am gândit că are drum lung de făcut și trebuie să ajungă întreg…

– Păi, dumneavoastră…

Evident. Evident că eu trebuie să îl ambalez. Cu polistirenul meu, cartonul meu, scotchul meu, nervii mei. Derulăm două zile mai târziu și ajungem la ziua de miercuri.

Povestea tabloului: deznodământul.

Ies de la muncă, mă duc acasă, beau o cafea și mă înarmez cu tot ce se putea pentru a reîmpacheta tabloul. Ajung la gară la 9 fără ceva. Mă ceartă un domn de la pază că n-am parcat unde trebuie. Că încurc mașinile Poștei Române. Că din cauza oamenilor ca mine întârzie coletele o viață. În fine. Nu comentez, mut mașina în altă parte. O altă doamnă de la pază mă mustră că iar n-am parcat unde trebuie, că aici e parcarea gării nu a poștei. Mă trimite vizavi la OMV. Îi spun că nu stau mult, că am de lăsat un pachet, mă apuc și-i înșirui toate pățaniile cu această expediere. Nu și nu, așa că mut iar mașina.

Nici acum nu eram unde trebuie, adică la OMV-ul de vizavi, dar toată lumea mă lasă în pace. Sunt sigură că în ochii lor ori eram o tută grosolană, ori o picată din nori.

A doua paranteză. În zona Gării de Nord din Timișoara s-au întâmplat o serie de chestii dubioase care s-au petrecut în plină zi și care au dus până la crimă. Așadar, ca femeie mai ales, nu îți prea vine să umbli singură chiar dacă-i soarele pe cer sau dacă o faci, să parchezi foarte departe. V-am zis deja cât de dubioasă e clădirea de poștei de la gară?

Revenind. Iau pachetul și toate cele necesare, urc la ghișeul poștei.

Coadă până pe scări. Lumea aștepta la vamă. Vama era la etajul al doilea. Dau să intru la poștă. Închis. Oficiul poștal se deschidea abia la 9:30. Simt cum îmi plesnesc 3 neuroni. Deodată. Gata, mă duc și îl trimit prin curier, aia e. Dau cât o fi nevoie, numai să se termine, îmi zic. Mă sui în mașină, domnii de la pază își fac cruce când plec, iar coletele poștale își reiau cursul normal. Ziua fusese salvată.

Ajung la DHL. Cer o cotație care reiese nu foarte diferită de cea primită de la FedEx. Mă pregătesc să scot cardul.

– Ce aveți în pachet?

– Un tablou, zic cu o oarecare mândrie în glas.

– Vedeți că aveți nevoie de certificat de export de la Casa de Cultură Timiș. Dar se eliberează și online în aceeași zi…

Și atunci m-a lovit. Am știut. Am simțit-o prin toți porii. Efectiv mi-am dat seama că totul este în van. M-am oprit la Stația de Cafea, mi-am tras sufletul și am recalibrat situația. Cu siguranță că aveam nevoie de acest certificat și dacă puneam tabloul pe Poștă. Așa că, i-am scris cumpărătorului meu că îi trimit banii înapoi, că îmi pare rău că-l dezamăgesc, însă efectiv nu am cum să livrez ceea ce am promis pentru că m-am organizat foarte prost.

Pentru prima oară după mult timp, m-am lăsat păgubașă și am ales conștient acest lucru. Să regândim împreună problema.

Concluziile trase din povestea tabloului

• Nu dai lovitura atât de ușor – nici nu știu cum de am uitat acest lucru;
• Informează-te înainte să faci – adevărul este că mi-am prins urechile pe ebay, am pierdut o groază de timp pe la curieri și poștă și n-am rezolvat nimic. Poate că dacă mă interesam înainte, obțineam certificatul, mă pregăteam psihic pentru controlul de la poștă, aș fi reușit;
• Ai încrederea în creația ta. Nu știi niciodată de cine și de unde va dori să te plătească pentru ea;
• NU TE SUBESTIMA și nu fă bășcălie de munca ta – pentru că eu asta am făcut și uite cum nu mi-a ieșit;
• Nu uita să iei în calcul toate cheltuielile: de la creație, la ambalaj, transport și toate taxele, plus – obligatoriul MUNCA TA;

Poate că data viitoare mă voi organiza mai bine și opera mea chiar va traversa oceanul.

 

Să ne recitim cu bine! 🌺