În fața naturii ești un simplu om
Au trecut mai bine de 24h de la furtuna care a făcut ravagii în Timișoara. Aș fi vrut să scriu mai devreme, însă n-am avut curent până astăzi după-masă și nici prea multe cuvinte.
Dumincă a avut loc un eveniment care mi-a adus aminte cât de fragili suntem și totuși cât de aroganți ne credem ca oameni. Și totuși cât de mici suntem.
Pe o vreme însorită, am pornit la Arad la un eveniment de inaugurare al unui sediu. Am simțit o ușoară apăsare pe umeri. Parcă aerul era sufocant, iar aplicația îmi arătase ploaie în cursul zilei. Ca atare, am luat umbrela cu mine și am dat o importanță neînsemnată prognozei.
În jurul orei 15:15, am pornit spre Timișoara. Ne-am oprit să luăm ceva dulce, de drum. Cred că acela a fost norocul nostru. Deși am plecat în grabă când rafalele de vânt au început să ia cartoanele din benzinărie pe sus, am înțeles destul de repede că nu e de joacă, așa că ne-am oprit în bezinăria dinaintea urcării pe autostradă.
Ne-am pitit acolo și am stat în mașină la adăpost. Lucrurile păreau serioase. Vântul a culcat la pământ toți copacii. Mi-am spus că sunt tineri și slabi. Apoi tabla de pe acoperișul benzinăriei a început să joace, iar pentru câteva minute bune am avut impresia că se va despinde și va intra în hora lucrurilor care dansau deja în aer.
Ploua puternic, cu stropi mari, însă vântul a fost cel cu adevărat înspăimântător.
Am spus mai sus că pofta de dulce a fost norocul nostru. Ne-a ținut în loc suficient de mult cât să nu avem timp să o pornim pe drumul național. Ne propusesem să schimbăm ruta și să nu venim pe autostradă. Apoi am văzut fotografii cu crengi imense care blocau carodabilul.
Nu mi-a ieșit din minte gândul că dacă nu ne-am fi oprit și nu am fi întârziat plecarea, puteam fi chiar noi sub acel copac.
După ce a trecut furtuna, care a durat în jur de 20 de minute și care efectiv a apărut din senin, am pornit-o spre casă pe autostradă. În drum ne-au ieșit semne de circulați răsucite, plecate, dar și intacte. Am întâlnit șlapi și pânza unui panou publicitar ruptă și întinsă pe jos.
Din nou m-a lovit un gând – dacă nu era pofta de dulce, poate pânza aceea ar fi zburat direct pe parbrizul nostru…
Mergând spre sud, cerul devenea din ce în ce mai clar. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Telefonul suna în disperare. Când al meu, când al Andreei. Prietenii și familia raportau din Timișoara și ne întrebau dacă suntem în regulă. Ne spuneau că acasă a fost prăpăd, că au zburat de toate prin aer, că au căzut copaci, că n-au văzut în viața lor un asemenea fenomen meteorologic.
Noi eram senine. Cumva nu conștientizam ceea ce se întâmplase cu adevărat. Pe porțiunea ce leagă autostrada de oraș, chiar înainte de Dumbrăvița, am văzut un TIR răsturant. Apoi, în sat, gardurile erau rupte, fructele erau pe jos, pomii parcă secerați. Serele erau vraiște, țigle zburate pe drum și multe geamuri sparte.
Realitatea ne-a lovit cu adevărat când am intrat în oraș. Bulevardele arătau ca după un război al naturii cu omul, în care natura și-a arătat supremația. N-au mai contat sistemul nou de monitorizare a traficului, nici terasele din centrul orașului.
Cu atât mai puțin mașinile parcate grijuliu în spațiile proaspăt amenajate de către primărie între blocuri. Puțin important a fost și acoperișul blocurilor nou-renovate. Au zburat precum colile de hârtie.
Furtuna n-a ținut cont nici de poarta de intrare în oraș, cea dinspre Lugoj. Inaugurată recent, a furat fără milă un suflet. A râs și de familia care se plimba liniștită la zoo și a răsturnat peste o mamă un copac, curmându-i și acesteia viața. Ambii îmi erau cunoscuți. Alți 6 și-au încheiat socotelile cu viața duminică în mai puțin de 20 de minute.
Americanii se confruntă aproape anual cu uragane, iar pe noi ne-a făcut praf un vânt de de 90km/h. Nu m-aș încumeta să arunc cu pietre în autorități. În ciuda faptului că n-am avut curent timp de aproape 24 h, în oraș s-a intervenit prompt. Mașinile de salvare, SMURD, pompieri au circulat înnebunite.
Cetățenii au iești în stradă. Nu pentru a protesta, ci pentru a constata pagubele și apoi pentru a curăța, a repara, a reconstrui. Am văzut vecini solidari și oameni implicați. Dezastrele ne unesc.
Cum s-ar fi putut preveni un asemenea incident? Cine ar fi putut prezice că temperatura va scădea brusc de la peste 30 de grade până în jurul valorii de 16 grade Celsius? Ce ar fi putut face autoritățile cu adevărat pentru a preveni lumea? Sunt întrebări care ne rod.
Avem nevoie de un țap ispășitor și îl vom găsi. Deja se organizează proteste, se cer demisii, se aruncă cu rahat în instituții, se terfelesc imagini și se speculează supărarea oamenilor simpli spre a hrăni interese de toate felurile. Politicieni au ieșit cu declarații și vorbe goale.
Și am impresia că tocmai această trufie – ce a celor care caută cu disperare un vinovat, a celor care se grăbesc să liniștească, să promită, să ațâțe, ne face să uităm un lucru atât de simplu: în fața naturii dezlănțuite numai contează că ești student la medicină, mamă, politician, bogat, sărac, prost sau deștept.
În fața naturii ești un simplu om. Efectiv n-ai cum să te bați cu așa ceva. Singurul lucru pe care îl poți face cu adevărat este să îți faci treaba bine și nu de mântuială pentru a preveni. De tratat așa ceva…
Cred că evenimentul de duminică ar trebui să fie o lecție pentru fiecare în parte. Unii vor alege să-l exploateze la maximum, alții vor vărsa lacrimi. Mulți vor realiza că viața este totuși fragilă, iar pentru majoritatea acesta a devenit deja un simplu subiect de discuție la cafea. Un fel de viral offline.
Duminică am simțit că cineva acolo sus mă iubește, că viața are planuri cu mine. Furtuna a rupt o bucățică de realitate și a transformat-o într-un adevăr cu care ne-a pocnit peste ochi. Și chiar dacă după s-a arătat un curcubeu superb, consecințele vor persista poate pentru totdeauna.
Sursa foto: pexels.com
