M-am scăldat leneșă în lumina rece a soarelui de dimineață. Pe stradă nu era nimeni, iar frigul bătea la geamul tuturor, fără ca nimeni să se sinchisească să-i deschidă. Păsărelele, la fel de zgribulite ca bine, zburau și ele leneș printre crengile care-și așteaptă mugurii.

O dimineață rece de februarie pe o stradă pustie dintr-un oraș prea agitat. Orașul meu, de altfel, ar fi liniștit, dacă noi, cei care-l populăm, cu am fi atât de agitați. Dormim puțin, mâncăm când apucăm, fumăm prea mult, refuzăm să vorbim unii cu alții, ne ascundem în spatele unor rețele de socializare sau în spatele unor articole pe blog, de teamă să nu fim singuri, să nu suferim sau să fim răniți.

Săptămâna aceasta, până acum, nu am văzut-o pe Lexie aproape deloc. Plec dimineața la 7 și ajung seara pe la 9. Nici nu știu dacă am mâncat ceva ca lumea de duminică încoace. Mă zbat printre examene și cursuri, fug printre cuvintre și mă ascund de ceea ce-mi doresc de teamă să nu dispară. Mă plâng că nu am timp și dorința vieții mele este să nu mai fiu nevoită să dorm, pentru că trăiesc cu iluzia că cele șase ore de somn mai mult mă încurcă.

Am nevoie de câteva schimbări. Însă treptat voi realiza că acestea au sosit deja, că sunt în mine. Schimbările mari nu vin brusc, nu pică din cer și nici nu te lovesc peste ochii. Ele fac pași mărunți, dar siguri, se îndreaptă galeșe către mine, având pretenția ca eu să-mi dau seama că sunt pe drum. Însă eu, la fel ca tine și ca tine, nu le văd decât atunci când efectiv sunt în fața mea și atunci spun că m-a lovit.

Nu, schimbările mari nu ne lovesc niciodată din senin. Ne dau semne, ne trag de mânecă, însă în goana noastră zilnică le ignorăm cu desăvârșire. Avem nevoie să fim curajoși, perseverenți și sinceri. Cred că adevărul ne va ajuta să trăim cu gândurile astea zgomotoase în pace.