În ultimele zile am fost destul de absentă din lumea virtuală. Nu mai sunt la curent cu nici un articol de-al preferaţilor mei şi nici eu nu am mai apucat să scriu decât câteva gânduri aiurite. Adevărul este că de abia am avut timp să dorm săptămâna trecută şi de fapt pot spune chiar în ultima lună.

Viaţa mea a luat-o pe un făgaş aglomerat şi haotic, iar pentru a ţine pasul trebuie să mai renunţ din când în când, din ce în ce mai des la persoana mea, la comoditate şi la răsfăţ, ceea ce mă bucură enorm, din simplul fapt că am început să fiu prea comodă şi prea leneşă. În fine…

Musai trebuie să trec în revistă cea mai recentă experienţă pe care am trăit-o şi cu care mă mândresc. Drept vorbind, m-a gâdilat la orgoliu şi m-a făcut să înţeleg că din cutia de praline pe care ne-o rezervă viaţa, unele bucăţele pot fi şi dulci, dar mai ales unice, poate chiar deschizătoare de drumuri. Vă povesteam mai de mult de proiectul meu de suflet care se numeşte Banater Rosmarein. 

Ei bine, vreau să vă împărtăşesc că alături de aceşti oameni frumoşi şi speciali care au pus atâta pasiune în acest ansamblu tradiţional, am fost invitată în capitală să dansez în cel mai recent film pe care domnul regizor Radu Gabrea îl pregăteşte pentru publicul românesc.

Din câte am înţeles acest film va apărea pe marile ecrane la sfârşitul anului, sub numele de Lindenfeld. Adică spus aşa pe şleau – am fost figuranţi într-un film. Poate că e puţin lucru (şi chiar e!) dar nu mulţi din neamul meu au ajuns să facă acest lucru, dacă mă gândesc chiar bine, sunt unica 🙂

Nu vreau să vă plictisesc cu detaliile filmului, de fapt nu vreau să stric surpirza plotului, ci vreau să vă povestesc despre cum a rumegat eu toată experienţa pe care la început nici nu ştiam cum să mi-o schiţez în minte.

După un drum lung de aproape 8:30 ore, într-un tren C.F.R. – cu DOAR 5 minte întârziere (mi-am promis că voi scrie un articol şi despre cât de dezamăgită sunt de trenurile „noastre”), am ajuns în gara din Bucureşti.

Nimic spectaculos până aici, având în vedere că am mai fost de nenumărate ori în grandioasa gară din capitală. Ne-a aşteptat acolo fiica domnului Gabrea, Magdalena Schubert (o foarte amabilă şi simpatică doamnă), care ne-a îmbarcat pe noi, cei 12 nebunatici de alături într-un microbuz pentru a ne duce la hotelul Euro Hotels Internaţional, undeva pe strafa Averescu, în apropierea Arcului de Triumf.

Nici bine nu ne-am cazat că a fost nevoie să mergem deja pe platouri pentru proba de costum.

Pentru că suntem un ansamblu în adevăratul sens al cuvântului, nişte profesionişti cu care se lucrează relativ uşor, am avut de acasă absolut totul, poate chiar prea mult. Spun acest lucru pentru că porturilor noastre nu au avut nevoie de modificări, erau/sunt exact ceea ce caută domnii care şi-au imaginat acest film (bine, am fost dezbrăcate de 2 jupoane din trei şi pe alocuri ni s-au schimbat şorţurile pe motive estectice).

Asta a fost joi după masa. Probele au durat cam 4 ore, timp în care am avut timp să ne holbăm (ca nişte oameni din provincie, veniţi în capitală) la platouri şi să ne minunăm. Nu mi-am imaginat că într-o hală relativ mică, poate prinde viaţă un întreg film! Nu mi-am imaginat că există oameni care fac parte din aceeaşi echipă şi fiecare îşi ştie bine de tot bucăţica de care răspunde, încât totul funcţionează precum o maşinărie – de la doamna care făcea curat la actori!

Dar despre actori, vă voi povesti altă dată. Nu de alta, dar merită un articol special! La fel şi serile petrecute în Bucureşti merită un loc special pe blogul meu. Revenind pe platou – am filmat la Atlantis Film, undeva în zona Bucureştii Noi, pe strada Balota.

Cum ziceam, trei zile în continuu cât ne-am învârtit pe acolo m-am minunat de tot ce mi-au văzut ochii. De decoruri, de oameni care erau atât de relaxaţi, de cât de punctuală era toată lumea şi de răbdarea imensă de care dădeau dovadă. Să nu mai vorbesc de generozitate şi de simţul de-a fi gazdă! M-am simţi extraordinar şi chiar pun în balanţă eventualitatea de a continua în acest domeniu (vise, vise şi iar vise).

Filmările pentru mine nu s-au încheiat, deşi au fost obositoare. Trebuie să recunosc: în 72 de ore am dormit vreo 15 ore, am filmat undeva în jur de 28 şi restul le-am petrecut prin Bucureşti sau pe tren. Nu mai ştiu nici eu exact. Cu toate acestea, vom mai filma în poiana Buchin şi chiar la Lindenfeld.

Ce a urmat, dar pe scurt – 13 ore de filmări/zi, am realizat câtă sudoare (la propriu) depune un actor şi în general o echipă de filmare, am cunoscut oameni minunaţi, am rămas cu amintiri unice şi mi s-a îngreunat decizia „ce fac mai departe”. Momentan atât.