Ei mă enervează

Se întâmplă uneori să vrei să ajuți pe cineva, așa fără nici un motiv. Nu pentru că îți e milă de persoana respectivă, nici pentru că pare a fi total pe lângă, ci pur și simplu simți o compasiune care te împinge să fii drăguț, să faci ceva volutar – un bine mai exact, fără să ceri nimic la schimb.

Nu știu dacă sunt singura, însă pe mine mă apucă uneori și oamenii se uită uneori ciudat, crezând că sunt un fel de nebună maniacă sau că nu am ce face cu timpul meu. Ba da, am ce face cu timpul meu,  ba chiar mi-aș dori să nu existe acele minim 6 ore de somn pierdute pe noapte, pentru că aș putea să fac mult mai multe chestii.

Așadar, îmi place să ajut: cu ce pot, cum pot, când pot. Cu toate acestea, deși majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit eu acceptă ajutorul meu neînsemnat, există și câteva care refuză cu încăpățânare de fier.

Da, știu. Nu trebuie să le forțez, nu trebuie să mă supăr, pentru că în fond pierderea este mai mult a lor decât a mea, însă nu pot înțelege: de ce, domnule, nu te-ai lăsa ajutat, mai ales atunci când te afli într-o sitație penibilă ușor dificilă mult mai dificilă decât pare la o primă geană. Dacă știi că nu poți face față singur, dă-i o palmă orgoliului tău și învață să asculți atunci când ți se spune.

De ce mă leg de acest subiect? Pentru că am o colegă la facultate cu care, deși nu prea am tangențe, abia dacă ne salutăm – de fapt, ea abia dacă are tangențe cu câțiva dintre colegi, cumva simt nevoia să o ajut, pentru că știu din proprie experiență că nu e ușor de unul singur. Și ea nu și nu, dar nu așa, domnule, pe un ton din ăla răspicat.

Sincer mi-a lăsat un gust amar, iar creierul meu nu poate să înțeleagă acest fenomen. Poate că sunt eu nebună sau poate că nu-i place fața mea sau pur și simplu eu nu pricep că ea nu are nevoie de ajutor.

De ce-mi pasă? Nu știu. Chiar nu știu. Miserupista din mine nu a murit, nici nu a obosit, însă sunt unele situații în care simți că poți face ceva bun pentru cineva, chiar dacă există risul să ți-o iei în barbă.