Nu cred că există un motiv întemeiat pentru cu care am lăsat fix o săptămână să treacă și să se așterne praful printre zgomotele gândurilor mele. Praful nu s-a chiar pus, pentru că am rumegat destul de multe chestii, m-am detașat și am început să trec pe modelul carpe diem.

Bun, acum că v-am introdus în cotidianul meu, vreau să vă întreb dacă știți acele zile, în care te pregătești să pleci în treaba ta, însă când ești la cea mai lungă coadă de la semafor te suna colegele tale preferate și îți spun că ar merge în loc de curs o cafea? Ei bine, așa s-a prezentat ziua mea de ieri. Știu că mă lăudam mai sus că merg mai mereu la facultate, însă ieri ziua a început cu primăvară din aia adevărată – soare cald, leneș, eu cu zâmbetul pe buze.

Cafeaua a alunecat mult mai ușor pe gât nu doar pentru că am povestit clasicul vrute și nevrute, dar mai ales pentru că am început să citim poezii. Nu că sună ciudat? A fost al naibii de plăcut. M-am lăudat și eu nițel cu schițele mele.

Ziua a decurs mai mult decât ciudat, pentru că s-ar putea ca azi, nu m-am dumirit încă, să am febră musculară la pomeți și abdomen de la excesul de râs de ieri. Am râs mult, am râs din orice, am râs cu poftă, așa cum nu am făcut-o niciodată în cantități care tindeau spre cele industriale.

Well, e bine să fii miserupist uneori, cred că ești cu un strop mai fericit și mai liber. Diseară merg la De ce eu? mulțumită norocului meu. A contribuit și Andreea aici, poate mai mult decât norocul în sine.