Bucuroși le-om duce toate

”De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.” – Mihai Eminescu, fragment din Scrisoarea III

Mă încurajez singură cu aceste versuri de fiecare dată când am impresia că viața mea e grea. În acest moment simt că mă sufoc pentru că fiecare vrea ceva de la mine. Aș vrea să pot să fac un pas pe loc și să am o secundă să-mi adun gândurile. Poate că aș avea, dar mi-e teamă să o fac.

Credeam că toamna pot face orice, dar nu pot. Nimeni nu poate face orice, nimeni nu se poate cred atât de bun. În jurul meu lucrurile se învârt prea repede. Sunt atât de agitată și de mâhnită și nici un ”liniștește-te” nu mă ajută.

Aș vrea ca oamenii să nu mai alerge după bani și după succes. Aș vrea ca lucrurile să se așeze lin și timpul să nu mai bată un pas grăbit. Dar o face. Și o face bine. Din cauza noastră, a tuturor pentru că ne dorim să facem atât de multe. Pentru că ne dorim să ne depășim condiția firească și să devenim cineva. Cu orice preț.

Mi-aș dori să fiu capabilă să nu-i mai judec pe alții și oricât de tare m-aș stăpâni nu pot. Mi-aș dori să fiu destul de înțeleaptă să înțeleg că fiecare are credința și părerea lui, că eu sunt cineva atât de neînsemnat pentru o lume atât de mare. Ce să mai spun de visul de-a o schimba. Eu nu pot schimba lumea. Nici prin frumusețe, nici prin bunătate, nici măcar prin răutate sau răzbunare.

Cred, însă, că pot schimba lumea mea. Microuniversul care gravitează în jurul meu. Pentru că așa cum îi place unei prietene să zică, fiecare dintre noi suntem ”buricul pământului”. Dacă nu pentru cei din jur, măcar pentru noi. Și pe cuvânt că are și o demonstrație pentru această teorie. Dar nu acesta este the point.

Cum să schimb faptul că oamenii sunt ignoranți din simplul motiv că le e teamă?

Cum să schimb faptul că nu avem dreptul de a ne judeca unii pe alții? Cum să schimb faptul că lumea este așa cum este?

Nu pot. Nu pot să schimb nimic. Poate doar să pun lucrurile pe pauză și să-mi fac ordine în gânduri. Să-mi recunosc greșelile, să repar ceea ce am stricat – unde pot, desigur – și să încerc să nu fac aceleași greșeli, învățând din experiența acumulată. Faptul că am purtat doliu în ultimele zile nu schimbă cu nimic situația. Însă va schimba ceva că voi merge să donez sânge, chiar dacă sângele meu, poate, nu va ajunge la supraviețuitorii aflați în nevoie de la Colectiv. Poate va salva alte vieți de care nici nu știu că au nevoie să fie salvate.

Aici e paradoxul – ne trezim doar când ceva mare se întâmplă, dar rămânem indiferenți la lucrurile mărunte, despre care nimeni nu scrie, despre care nimeni nu vorbește. Cu siguranță eu nu pot acoperi ceea ce presa ar trebui să facă, ceea ce guvernul, președintele și fiecare șef și șefuleț ar trebui să coordoneze. Eu pot doar să-mi coordonez viața. Cât pot și cât ține de mine. Eu pot să aleg pentru mine, când pot, unde pot. Așa cum eu pot, poate fiecare din noi.

Faptul că suntem buni sau răi, ipocriți sau sinceri ține doar de alegerile pe care le facem. Și atât. Nu vă îndemn la nimic. De aceea există liberul arbitru.

Bucuroasă le-oi duce toate, în pace sau război cu lumea sau cu mine și mulțumită de faptul că sunt în viață și că pot schimba ceva în lumea mea.