🖤 Ziua în care bunu meu a murit
A început ca oricare alta. Aș minți să spun că am avut premoniții sau că nu mă așteptam. Da, mă așteptam pentru că era bolnav. Nu, nu a fost ușor. Nici acum nu este. Însă vreau să notez toate aceste lucruri aici în primul rând pentru mine. Poate ca un fel de terapie. Tocmai de aceea, voi dezactiva comentariile de pe blog. Nu vreau să-mi scrieți, vreau doar să-i trimiteți bunului meu un gând bun.
M-am trezit ca în oricare altă zi obișnuită de vineri. M-am ridicat din pat și am luat telefonul în mână. Butonam în timp ce mergeam spre baie. Apoi, mi-am dat seama că am 2 apeluri nepreluate. Erau de la buna, bunica mea. Mă sunase pe la 3 noaptea să-mi spună. Dar eu nu am auzit telefonul. Avusesem câteva săptămâni foarte încărcate și eram efectiv epuizată.
Am sunat-o înapoi. Inițial nu mi-a recunoscut vocea, apoi mi-a spus direct că a murit. Am dat vestea mai departe. Ne-am eliberat cu toții programul și am plecat să-l priveghem și să-l îngropăm pe bunu.
Satul de unde locuiesc bunicii mei e la vreo 2 ore de condus de Timișoara, undeva în județul Bihor. Pe drum în timp ce șofam aveam capul gol. Nu mă puteam gândi la nimic. Simțeam doar că trebuie să ajung și trebuie să o fac cât mai repede.
Am ajuns. Am văzut cu ochii mei. Am rămas la fel de goală de sentimente. Îmi imaginasem de atâtea ori acest eveniment, încât nu mă mai surprindea nimic. Cu excepția capelei – în sat s-a construit o capelă, altfel l-am fi ținut pe bunu în sicriu acasă.
În capul meu exista acest scenariu de mult. Mă trezesc dimineața și primesc un telefon care anunță tragica veste.
Înainte de vineri aveam 3 bunici. Pe prima am pierdut-o înainte să o cunosc. Acum s-a dus al doilea.
Adevărul este că în ultimii ani nu am petrecut suficient timp cu bunicii mei. Știam că sunt bine, ne auzeam la telefon. Îi vizitam scurt de câteva ori pe an. Dar știam că sunt toți 3 acolo.
Că oricând pot să mă întorc la ei și la copilărie, la sărbătorile și verile pe care le-am petrecut acolo. Că cineva mă așteaptă să vin. Că cineva îmi spune povești care cândva au fost realitate. Of, ce-l mai certam că nu se ține de regim și că se plimbă prea puțin.
Și ce mândru a fost bunu când s-a uitat online la ceremonia de absolvire a facultății. Și ce-i mai plăcea să spună că are o doctoriță. Și cum mai plângea când mă vedea și îmi spunea să fiu cu minte și cuminte, să nu mă sfădesc cu nimi, să las loc de bună ziua oriunde merg.
Bunu a fost un om puternic. A dus ani de zile pe picioare diabetul, bolile de inimă și de rinichi. Și poate că dacă ar fi avut un pic mai multă grijă de el, mai era acum în fotoliul lui. Dar vineri noapte inima lui s-a oprit și de atunci lumea mea este cu câteva grade mai rece.
Nu cred că i-am spus niciodată că-l iubesc. Dar el a știut asta mereu.
L-am condus pe ultimul drum într-o duminică frumoasă de noiembrie. A fost soare și călduț. Am simțit că așa își ia bunu rămas-bun de la noi – în lumină și pace. Chiar dacă știam acest lucru, în acea duminică am înțeles că înmormântarea nu este pentru cel care a trecut în neființă. Ci este pentru cei care au rămas în urmă.
În scenariul pe care îl aveam în minte, singurul lucru care a lipsit a fost exact această pace. Iar golul de sentimente pe care credeam că îl simt, nu era un gol. Era liniște și recunoștință. Că a fost și este bunu meu, că m-a iubit și mi-a purtat de grijă.
Acum bunu este într-un loc mai bun unde nu există suferință, nici durere, nici întristare. Iar eu rămân aici să duc mai departe tot ce m-a învățat. Și dacă aș putea, l-aș aduce doar un minut înapoi să-l mai stâng odată în brațe. Și apoi l-aș lăsa să plece, căci acesta este mersul firesc al vieții.
Să ne recitim cu bine! 🖤
sursă foto
