Cred că îmbătrânim prea repede. Și oricât aș vrea să nu fie despre mine, mă includ aici. Până la urmă, bătrânețea nu se măsoară în ani. Știu, deloc convențional și obișnuit.

Într-un fel, cred că bătrânețea este despre neputință. Lehamite, lipsă de chef și de voință. Lipsă de motivație. Ai văzut atât de multe, ai trăit atâta amar de vreme, încât simți că ai bifat tot ce era de bifat și că poți să mergi mai departe.

Și atunci începi să te ramolești și fizic. Când stai prea mult, încep să te doară toate. Când râzi prea puțin, lumea este mai mult gri decât roz. Intri așa într-o roată a timpului, încât zilele nu mai diferă între ele. Toate arată la fel. Am cunoscut oameni care la 30 de ani arătau ca de 60. Și oamenii care la 70 de ani arată ca la 40.

Îmbătrânim prea repede pentru că nu mai suntem curioși

Cred că îmbătrânim prea repede pentru că suntem tot mai mult în căutarea fericirii. Când eram copii, nu ne întrebam ce-i fericirea. Nu o căutam. Ieșeam la joacă, ne distram cu prietenii. Râdeam, alergam, ne certam și cinci minute mai târziu ne împăcam. Nu ne întrebam ce ne aduce ziua de mâine. Cel mult ne gândeam ce o să ne facem când o să fim mari. Împărțeam mâncare și râdeam cât ne țineau plămânii.

 

Vezi această postare pe Instagram

 

O postare distribuită de Teodora MATEOC 🍄 (@teodora.mateoc)

Apoi, am crescut. Am început să avem pretenții, vise, iluzii, să ne pierdem în capul nostru. Ne-a crescut orgoliul, am început să avem responsabilități, să aspirăm la titluri înalte. Și încet, dar sigur, am îmbătrânit. Am fost din ce în ce mai puțin spotani. Am început să râdem mai puțin și să ne supărăm mai des. Și pentru ce până la urmă?

Îmbătrânim prea repede pentru că nu mai avem timp să iubim.

Ne e teamă să iubim. Ne e teamă să fim iubiți. Ne e teamă să fim.

Și îmbătrânim prea repede pentru că suntem comozi. Poate că prețul tinereții este mișcarea. Să guști din viață chiar și când e acră. Și să îți dorești să fii poate mai mult decât să ai.

Să ne recitim cu bine! 📖