Nu știu dacă vă mai amintiți de povestea mea de acum doi ani despre cum mi s-a furat telefonul în centrul orașului. Dacă ați uitat, vă reaminesc eu cu un link către postarea cu pricina. Între timp a curs multă apă pe Bega, s-au furat sute de telefoane, hoții sunt din ce în ce mai șmecheri, iar Carla a văzut un furt în direct și a povestit despre el în cele ce urmează. O puteți găsi pe Carla pe blogul ei de fashion, e la un click distanță. 

Pentru început, vreau să spun că nu mi s-au întâmplat nu știu eu ce grozăvenii în viață ca să pot spune DA! cred în destin, soartă, plan divin și alte prostii de genul. Dar, câteodată, se întâmplă lucruri care mă pun și pe mine puțin pe gânduri. Lucruri mici și nesimnificative, dar care vin la momentul potrivit. Dacă vedeam peste o luna ce-am văzut azi, aș fi zis “Pff, ghinion… se mai întâmplă”. Dar nu, am văzut azi. Și e bine să știți și voi, ca să aveți grijă.

Poate câțiva și-au dat seama despre ce vorbesc,

având în vedere ‘alarma’ pe care am dat-o azi pe Facebook imediat după incident. Dar pentru cine nu știe, azi am fost martoră momentului când unei tipe ii s-a “ciordit” telefonul. Nu pare așa mare lucru, nu? Pai, nu. Asta dacă nu cumva ți se întâmplă și ție. Și în ziua de azi, nimănui nu-i pică bine să-i fie furat un bun. Mai ales daca bunul acela a costat mai mult decât taxa pe un an la facultate. Dar, revenind, nu e mare lucru până n-o pățești și tu. Și tocmai asta m-a pus pe gânduri atât de mult.

Totul își are rădăcinile ieri, când discutam cu mama dacă să renunț sau nu la asigurarea telefonului. Nu cea care vine implicit în cazul defectării soft-ului, ci asigurarea care intră în vigioare în caz de furt/avarierere exterioară (ex. îl scapi în apă). Nu e o avere asigurarea aia, dar având în vedere că nu mi-am distrus nici un telefon până acum și nici nu mi s-au furat vreodată, mă gândeam să mă zgârcesc. Într-un final am zis că nu renunț. Așa, just in case… 😛

Și aici intervine … soarta… dacă vreți.

Azi am mers în Manufactura (locul meu de suflet) împreună cu prietenul meu, pentru că aveam o fereastră. Iar când a venit timpul să plec, m-am ridicat, i-am trântit un pupic și am dat să plec. Dar m-am întors, pentru încă unul, parcă nevrând să plec. Ca mai apoi, să ies din bar și ceva din față să-mi atragă atenția: o tipă stând de vorba cu un tip/băiat.

Nu mi-am dat seamă, pentru că 1. n-am avut timp să stau să-l analizez și 2. avea gluga hanoracului (albastru) trasă pe cap. Tipa numai ce-și scosese telefonul iar eu am presupus (ulterior) că tipul ar fi întrebat-o cât este ceasul. Următorul lucru pe care-l văd: tipul își aruncă mâna după telefonul din mâna ei, îl ia și o rupe la fugă după colț. Avantajul lui? Tipei i-a luat o milisecunda să se adune, să realizeze situația înainte să alerge după el. Eu, una, nu cred că l-a prins. Am ajuns-o din urmă la semafor și era toată rosie (de draci?!), debusolată și cu ochii cât cepele. Nu plângea, în fond era doar un obiect, dar un obiect care înseamnă și costă prea mult în ziua de azi.

Totuși, înapoi la ideea de „soartă“.

Mai eram doar eu pe strada aia, la momentul ăla în afară de tipă. Dacă ieșeam mai repede din bar, tipa păgubită puteam să fiu eu. Nu știu ce a întrebat-o tipul respectiv de s-a ivit oportunitatea, dar pe mine, dacă mă întreabă cineva pe stradă cât e ceasul, eu îmi scot telefonul. Probabil că acum am să trec pe ceasuri sau, cum am auzit azi, am să-i rog să se orienteze după soare. Dar, repet, aia puteam fi eu. Sau tu. Sau oricine altcineva. Pentru că nu te gândești că ți-ar smulge telefonul din mână o persoană care te întreabă cât e ceasul. Nu te aștepți ca tu, bunul samaritean, să rămâi fără sute (sau chiar mii) de lei într-o secundă. Așa se dezvoltă trust issues.  🙁

Morala? Nu mai ajutați oamenii pe stradă cu nici un fel de informație!

Glumesc (bine, aproape glumesc). Dar aveți grijă, serios! Oare există carcase de telefon cu electroșocuri? Da’, de-ala puternice, să-i învețe minte. 🙂

LinkedIn