M-am trezit liniștită. Dormisem atât de mine, că mă miram cum de nu mă bătuse stresul și de această dată. Parcă nu eram eu. M-am sculat din pat, mi-am făcut toaleta, m-am îmbrăcat și la 7:39 am fost gata de plecare, deși abia pe la 8:30 trebuie să-mi iau tăpășița. Ai mei abia se treziseră. Căutau cu disperarea dimineții un strop de cafea.

Brusc, timpul începea să aibe infinită răbdare. Îmi părea că fiecare secundă era
echivalentă cu o oră. Nici măcar Lexie nu mă încânta. Stăteam pe scări așteptând. Dar oare ce așteptam? Da, să se termine totul. Azi era ziua cea mare, în care aveam șansa să pun punctul pe i, să demonstrez că toată munca mea nu a fost în zadar.

Am plecat, zâmbeam, dar un zâmbet care parcă prevedea ce mă așteaptă. Am ajuns într-un final acolo – la locul admiterii, chiar în facultatea pe care o visam să-mi călăuzească pașii spre o carieră în medicină. Mă înspăimânta impunătoarea clădire, cu multe holuri și coridoare întunecate, luminate doar de faianța albă și parcă prea răbdătoare. Am găsit sala, am intrat, am scris examenul 3 ore și am ieșit din sală cu 15 minute înainte de expirarea timpului. Cele 3 ore au trecut fulgerător de repede. Aveam impresia că acum timpul mă zorea atât de tare, că nu mai pot gândi, că nu mai pot simți nimic.

Prea multe nu-mi amintesc, nu pentru că s-a scurs prea mult timp, ci pentru că am ales să ascund acele amintiri. Nu, nu îmi place felul în care m-au examinat și cred că nu este pe deplin corect cu acele teste grilă la biologie la care ai răspuns multiplu. În fine, nu are rost să dezbat acest aspect acum, oricum știam ce mă așteaptă, dar nu mă așteptam să nu fiu în stare aproape de nimic.

Din secunda în care am ieșit din sala de examen, am avut aceea stupidă senzație că voi pica și așa a fost. 7,54 nu a fost de ajuns anul acesta.

Da, am picat. Prima ratare majoră din viața mea. Toți au fost șocați, toți au fost siguri că a fost o greșeală. Dar ce greșeală putea fi și din partea cui, când eu singură am fost responsabilă pentru momentul acela de te-ai înecat ca țiganul la mal?

Mister neelucidat. Cumva m-am consolat, așa că mi-am confirmat liniștită locul la Litere. Cu toate acestea, am depus acea o cerere care-mi permitea să prin un loc, dacă locurile se suplimentează sau dacă se retrag destui. Și surpriză…am intrat a patra de la coadă.

Și iar sunt în veșnica-mi cumpănă: cine sunt eu? O umanistă sau o realistă? Vorba aceea…de ce ți-e frică, nu scapi, în acest caz fiind vorba de veșnica mea frică de a nu îmi rata drumul, pe care oricum încă nu îl cunosc sau e atât de aproape de mine că nu-l văd.