Scrisoare deschisă către unul
Și mă uit la pozele cu tine, parcă sunt nostalgică. Poze noi, publicate acum câteva zile. Îmi pari atât de nefericit, îmi pari atât de singur. Buzele tale se chinuiesc să formeze un zâmbet convingător. Vrei să te convingi că ești fericit, că acolo este locul tău, că nimic din ceea ce ai lăsat în urmă nu mai contează și doar acolo vei putea deveni cineva.
A trecut aproape un an de când nu te-am mai văzut. Deși am căutat bilete de avion ieftine la Tarom, nu am îndrăznit să le iau, pentru că știam că nu voi avea curajul să vin la tine. Te-am urmărit doar, printre miile de noutăți și evenimente, printre clipele care se scugeau fericite sau triste, printre milioanele de cuvinte rostite și printre infinitele gânduri zgomotoase. Îmi amintesc câteodată, că ai fost lângă mine în momentele grele. Poate fără să îți dai seama, ți-ai lăsat amprenta asupra mea. Sau poate sunt eu prea atașată de gesturile de drăguțe pe care oameni tind să nu le mai facă azi.
Mereu te-am văzut ca pe cineva cu o putere extraordinară de-a înfunta viața. Nu o iei ca pe o luptă, ci ca pe o provocare, pentru că ești competitiv și nu duci lipsă ambiție.
Și din nou mă uit la o poză. Acum este o poză mai veche, dragă mie. Nu înseamnă nimic. La fel cum tot din ceea ce am scris eu mai sunt sunt doar vorbe în vânt. Lucruri ”ce-ar fi fost dacă”. Nu-mi vine să cred că și acum mă gândesc la tine. Nu-mi vine să cred cum nimicul s-a transformat în tot și apoi s-a dizolvat în negura timpului.
Ochii tăi, îmi par atât de triști. Și zâmbetul, zâmbetul…Uneori te învinovățesc că nu mă vezi. Și te învinovățesc că m-ai lăsat singură și în loc de Făt-Frumos eu acum sunt cu… fratele său mai mic. I-aș trimite direct biletele de avion cu desinația Paris, să nu se mai întoarcă, dar îl iubesc. Și îl iubesc pentru că pe tine nu am avut șansa să o fac. Și mi-aș cumpăra și mie bilete tot pentru Paris. Iar pe tine te-aș trimite în Kongo, uite de aici ți-aș cumpăra bilet. Totul trebuie să se întâmple așa, pentru că în final totul va fi bine sau mă rog, așa se spune. Te urăsc! Te urăsc!
Ce rost își mai au cuvintele? Ce rost își mai au toate gândurile astea fugare, într-un miez de noapte a lui mai? Când tu, tu nici măcar nu privești înapoi, nici măcare nu realizezi sau poate nu mai vrei să realizezi și să vezi. Nu știu dacă și parcă merg acum împreună. Dar mă apasă pe suflet, mă apasă rău de tot, mai ales în momentele în care sunt singură. Cine ești tu?
