Sunt bantuită

M-am foit îngrozitor de mult. De pe stânga pe dreapta, de pe dreapta pe burtă, de pe burtă din nou pe spate. Nu avea nici un sens, nu aveam să mai adorm la loc, deși dețin această fantastică super-putere de a adormi cam oriunde (să ne înțelegem, nu chiar oriunde totuși) și în orice poziție. Azi-dimineață, adică mai exact acum două ore știam că acel dulce somn de la răsărit eu îl ratasem.

Îl ratez cam des în ultimul timp.

Ba pentru că dorm atât de adânc încât mă doare capul când mă trezesc, ba că nu dorm deloc. Am decis să mă trezesc și să mă învârt un pic prin casă. Încă vibra în mine speranța că voi dormi la loc. Dar nu, nu a fost așa.

Am mers în bucătărie, mi-am făcut o limonadă (o jumătate de lămâie, stoarsă în 2 l de apă de la robinet, pentru că m-am săturat de apa carbogazoasă și de cea plată îmbuteliată) și am ieșit pe terasă. Se crăpa de ziuă. Ultimul răsări pe care-l văzusem așa fusese chiar sâmbătă dimineața. Nu dormisem toată noaptea și nici nu fusesem în pijamale. Ne prinsese răsăritul în mașina lui, în fața casei mele. Miroseam a vin, doar eu. EL avea cearcăne de la prea mult învățat.

O tură de grădină, vreo două sau chiar trei cireșe, acel miros de dimineață și liniștea. Doamne, ce liniște! M-am pus să fac ordine în bucătărie. Vasele urmau să fie așezate la locul lor, chiuveta ștearsă, ultimele resturi de firmituri aruncate pe geam la păsărele (niciodată la gunoi!). Timpul avea infinită răbdare. Deși făcusem atâtea lucruri, trecuseră mai puțin de zece minute – și pe cuvând că nu m-am străduit deloc.

Filtrul de cafea îmi făcea cu ochiul. Am spălat cana, am pus șase linguițe de cafea și trei cești de apă. Încet, strop cu strop se prepara acea licoare magică, de care eu sunt îndrăgostită. Nu este din cauza efectului, ci gustul ei mă tentează mai mereu.

Pe pultul din bucătăria noastră, am așezat trei căni în formă de semicerc,

recipientul cu zahăr (o simpatică ceșcuță roșie cu buline albe) și o linguriță. M-am așezat pe scaunul înalt și le-am privit. Deși eram conștientă că nimeni nu se va trezi mai devreme de 7 (acum este 7:23 și doar 1/2 sunt trezi și circulă), speram să beau o cafea cu cineva atunci și cum nimeni nu a apărut, m-am dus înapoi în pat. Nici o șansă să adorm. Gândul meu stătea jos, la cele trei căni – fiecare ne apaține unuia dintre noi.

Nu aveam nimic în minte. Nici faptul că trebuie să învăț sau că azi am oralul la română. Nu mă gândeam nici măcar la mine. Dar brusc, revenind jos și privind din nou acele trei căni, aranjate frumos și scăldate de lumina soarelui am simțit o nevoie nebună de a scrie, de a scrie despre nimicuri de dimineață. Citind promisiunea Nebuloasei, recitind articolul Cristinei despre absența ei de pe blog, mi s-a aprins un beculeț.

Scrisul nu mai este o obsesie. Parcă oamenii nu mai sunt pătrunși de acel spirit, aruncați fără milă într-o mare de cuvinte și gânduri, fără a mai găsi cale de scăpare. Astăzi, oamenii găsesc soluții, inclusiv pentru a scăpa de scris. Lipsa de timp, lipsa de chef din cauza oboselii, lipsa inspirației…ingredientele perfecte pentru tăcere. O tăcere destul de dureroasă, dar cu siguranță cu o cale de ieșire. Sau două. Sau trei. Am fost acolo, încă sunt. De multe ori. Dar de cele mai multe ori, dorința de-a mă ”ușura” de nimicurile care mă apasă, este mai puternică decât orice oboseală, lipsă de chef sau de inspirație. Sunt bântuită și îmi place demonul din mine, mai ales în acele momente în care nu-l pot controla.