Scrisoare către mâine

Dragă zi de mâine,

Tot ceea ce ne desparte sunt câteva ore întunecate și tăcute, presărate cu stele și o lună care stă pitită printre nori. Aceste ore se transformă într-o noapte lungă și plină de gânduri fugare și amintiri prăfuite. Stând pe-o parte, cu capul pe perna moale, încerc să mă arunc din realitatea mea în cel mai frumos loc – cel al viselor.

Însă aceste imagini nu vor să mă lase în pace. Mă înghit parcă într-o lume paralelă unde nici nu pot dormi, dar nici nu sunt trează. Cumva, subconștientul meu se luptă cu sine, însă ce are oare de câștigat? Ce vrea să uite mintea mea?

M-am agățat de ele, m-am lăsat purtată de mirajul lor, al amintirilor frumoase, și aproape m-am ars. La propriu. Iar azi, încă îmi doresc, inconștient, ca toate lucrurile pe care le-am înțeles și pe care acum le văd clar, să fie doar un vis urât. Mă ciupesc de mână și mă doare. Așadar, nu este un vis.

Mai am uneori tresăriri de speranță că poate totuși lucrurile s-au mai schimbat. Dar când ating balta cu bățul, imaginea nu se tulbură, ci se clarifică. Nu, nu mă doare, nici nu sufăr, dar am un gust amar, simt o dezamăgire.

Tot ce-mi doresc eu de la tine, dragă zi de mâine, este să-mi redai realitatea. Nu vreau vise, nici visuri. Nu vreau să mă îmbăt cu cuvinte goale sau să mai alerg după năluci grăbite. Nu vreau să mă lași să devin un om singur și rău.

Îți cer să îmi dai o rază de soare, atunci când voi deschide ochii, care să-mi șteargă perlele de pe frunte și să-mi pună zâmbetul în suflet. Pentru că numai așa știu, dragă zi de mâine, că viața merge înainte și că oamenii nu mor din iubire, ci se vindecă prin ea.

Cu drag,

eu.