🌼 O poveste de iubire... altfel

O poveste de iubire începe de obicei pe nepusă masă și când te aștepți cel mai puțin. Sau cel puțin așa au început toate poveștile mele. Sunt multe și au diferite forme, culori, mărimi și asta pentru că în universul meu iubirea e iubire și se manifestă în fiecare moment.

Această poveste de iubire începe de un 8 martie în urmă cu vreo doi ani. A venit ca un cadou. Dar era frumoasă, și demnă – firavă și destul de expresivă. I-am spus Tripolina – de unde, nu mai știu. Și Tripolina asta era o orhidee albă.

Era prima mea orhidee de care habar nu aveam să am grijă. Am pus-o pe geamul din bucătărie să o scalde soarele cât e ziua de lungă. Doar că Tripolina n-a fost de acord cu mine (cine are o orhidee măcar știe că acestor paraziți nu le prea place la soare) și a pălit în mai puțin de 3 zile. Foarte tare m-am supărat pe ea – aproape că am luat-o personal.

Așadar, am început să cercetez subiectul. M-am prins repede că Tripolina n-avea nimic cu mine, doar nu-i plăcea mediul în care era. Așa că am zis că-i musai să remediez situația. I-am cumpărat un ghiveci nou, mare, scoarță de copac, substanțe nutritive. I-am curățat rădăcinile, am mutat-o, am tăiat tija la al treilea nod. Și am așteptat.

Și am așteptat…

Atât de mult am așteptat, încât m-am mutat de două ori, am fost în câteva concedii, m-am vopsit, mi-am luat un loc al meu, mi-am făcut un tatuaj… Cum să zic, mi-am văzut de viață. Și Tripolina asta nu zicea nimic. Nici nu murea, dar nici nu dădea semne că mai trăiește. Am vrut de câteva ori să renunț la ea.

Cu Tenzi situația a fost mai ușoară – mi-a dat repede de înțeles că nu ne potrivim, că nu-i place ce loc i-am dat în viața mea, așa că și-a văzut de ciclul vieții și m-a părăsit.

Tripolina în schimb, nu și nu. Ce-i drept, i-am acordat atenție, dar nu foarte multă. Am udat-o, am curățat-o, i-am schimbat locul ocazional.

Doi ani, Tripolina n-a zis nimic

Prin martie, după câteva zile de haihuială, am ajuns acasă și am rămas uimită. Tripolina zicea ceva – creștea o tulpină. O lună mai târziu, îi creștea un ram, iar astăzi, în timp ce scriu, aștept cu nerăbdare să-și deschidă bobocii de floare. Sunt pe zi ce trece mai mari.

Și această poveste de iubire între Tripolina și subsemnata m-a făcut inevitabil să mă gândesc la două lucruri referitoare la relațiile interumane. Primul este importanța mediului și influența lui asupra vieții. Noi, oamenii, suntem influențați de locul în care ne petrecem timpul, de oamenii cu care ne înconjurăm, de mâncare pe care o consumăm, de obiceiurile pe care le avem.

Practic de tot ce este în exteriorul nostru. Și cred că odată conștientizat pe bune acest lucru, ne luăm puterea înapoi. Pentru că, spre deosebire de plante – care fie se adaptează, fie mor – așa cum a făcut-o Tenzi, noi putem decide ce ne face bine și ce nu. Da, e greu și complicat, înfricoșător uneori. Și sunt lucruri pe care nu le putem schimba, însă putem alege cum să reacționăm.

Apoi, relațiile alea bune au nevoie de timp și răbdare, au nevoie de implicare bilaterală, dar și individuală. Nimeni nu e perfect și fiecare are ritmul lui. Și e perfect normal să fie așa, dar e uneori e mult prea greu de acceptat și cel mai probabil calea ușoară este să pleci pur și simplu. Doar că fuga nu e întotdeauna răspunsul cel mai potrivit. Am văzut această replică într-un serial și mi-a plăcut mult: