Nu există plăcere mai mare decât meditaţia şi acesteia ne dăruim.
Am auzit poveşti cum că ar exista un râu în care, dacă te scalzi dobândeşti nemurirea. Să fii nemuritor este un lucru obişuit. În afară de om, toate vieţuitoarele sunt nemuritoare, fiindcă nu ştiu ce-i moartea. De aceea să crezi că eşti nemuritor e ceva divin, înfricoşător, neînţeles.
Moartea (sau chiar pomenirea ei) îi face pe oameni preţioşi şi patetici. Şi condiţia lor de fantome te impresionează. Orice faptă pe care o săvârşesc, ar putea să fie ultima. Nu există chip care să nu se risipească, precum chipurile din vis.
Trăim cu gândul că poate mâine pentru noi nu va ma exista, acţionăm spontan, ne ghidăm după devizia „Carpe diem” sau „Memento mori”. Pentru noi totul se află sub pecetea irecuperabilităţii şi întâmplătorului.
Credem în coincidenţe, uitând că nimic nu este la voia întâmplări. Mulţi spun că în haosul universal, este de fapt o ordine atât de exactă, încât dacă mişcăm un singur lucru de la locul lui, lumea s-ar putea nărui. Omenirea a evoluat de-a lungul secolelor, dar au existat clipe, în care s-a făcut un salt imens către civilizaţia pe care azi o cunoaştem.
Nu putem întoarce timpul, vorbele şi şansele.
Ne pot distruge minciunile, orgoliul şi invidia. Nu avem voie să pierdem speranţa (care de cele mai multe ori este atât de infidelă), răbdarea, onesitatea şi trebuie să păstrăm familia iubirea şi prietenia. Acesta este ţelul nostru.
Pentru nemuritori, lucrurile sunt mult mai simple. Orice faptă sau orice gând este ecoul altora care au precedat-o în trecut, fără vreo noimă sau urmă vizibilă, ori presimţirea fidelă a altora, care în viitor o vor repeta până la vertij. Între oglinzile neobosite, nu există nimic care să nu se simtă pierdut.
Nimic nu se petrece o singură dată, nimic nu este o inesimabilă precaritate. Lucrurile triste, grave, ceremonioase nu sunt pentru Nemuritori. Au tot timpul înainte.
Au fost creați la începutul lumii şi au trecut prin toate evoluţiile ei. Susţin că timpul are forma unui cerc şi este infinit, la fel cum șarpele îşi muşcă coada şi se învâte fără a se putea opri. Fiecare dintre noi suntem muritori, trebuie doar să găsim acel râu şi să ne scăldăm în el.
Dar altundeva, nu ştiu unde, există un aş râu, în undele căruia nemurirea poate fi răpită. Şi atunci începi să simţi din nou durerea. Fizică sau sufletească. Simţi cum timpul îţi evaporă apa din piele, iar creierul începe a uita clipele frumoase, pe care le-ai trăi de.a lungul eternităţii.
Fiecare viaţă este urmarea celei dinainte şi obâşia celei următoare, dar nici una nu le determină pe toate…
Cand eram mic, imi doream sa fiu nemuritor. Acum insa, cand ma gandesc mai bine, nu imi mai doresc. Atunci imi doream asta pentru ca ma uitam prea mult la "The Highlander" si imi doream sa devin un vanator de capete si dependent de fulgere aparute din senin. Insa, atunci cand ai nemurire, nu ai viata. Pentru ca tocmai ideea de moarte, de efemer, ne face sa iubim, sa traim !
Spui ca omul e singura fiinta constienta de conditia sa efemera. Poate ca da, poate ca nu. Eu cred ca si animalele isi constientizeaza moartea. Pentru ca totul e un ciclu. Nu le auzim noi, nu stim noi ce gandesc ele, dar cred ca stiu ca exista un ciclu al vietii si pentru ele.
Iar ca o gluma la final…acum stiu de ce cainele isi fugareste coada !
Interesantă concluzie! Ar putea fi explicaţia ideală :))
Nu stiu daca mi-ar placea sa fiu nemuritoare, dar sigur as vrea sa traiesc mult si sa fiu ca la 20 de ani, eventual cu mai multa minte in cap. :))
Eu sigur stiu ca as vrea sa nu trebuiasca sa dorm!
Sincer, nu cred cineva si-ar dori nemurirea daca ar constientiza cu adevarat ce implica acestu lucru. de fapt e o lunga insiruire de pierderi care nu cred ca compenseaza cumva castigurile.
Dar de fapt toti suntem nemuritori… 😀 Parerea mea.
you are amazing
Thank you 🙂
Totul pare cool când te uiţi la filme cu vampiri sau la seriale precum Doctor Who, totuşi nemurirea ar aduce cu sine o viaţă mult prea deprimantă şi repetitivă. Nu pot vorbi din experienţă proprie, dar bănuiesc că există o oarecare satisfacţie în a îmbătrâni alături de persoana iubită, şi de a muri având în minte imaginea copiilor tineri şi realizaţi.
Poate ca te surprinde sau nu, dar in post-ul asta nu m-am inspirat din acele filme, ci din filosofia lui J.L. Borges 🙂
Rezonez din plin cu ceea ce ai scris. Prin prisma dualitatii care ma caracterizeaza, nu cumva "Carpe Diem" n-ar fi posibil fara "Memento Mori", nu cumva viata reveleaza moartea, fiind o alta forma a ei?
Da, este si asta o posibilitate 🙂
Asta e un subiect cu dus si intors…este foarte interesanta maniera in care ai abirdat tu tema, dar daca ai sti sigur ca maine nu o sa mai vina…ai mai putea sa te bucuri la fel de ziua de azi? Unii s'ar speria atat de tare inca s'ar stresa toata ziua sa caute o cale de iesire..altii ar incerca sa faca atat de multe incat nu s'ar bucura de nimic…sau daca ai fi sigur ca nu o sa mori niciodata te'ai mai bucura de ziua de maine? Ar fi ceva banal..ceva firesc. Necunoscutul hraneste "aventurierul" din noi 🙂