Nu există plăcere mai mare decât meditaţia şi acesteia ne dăruim.

Am auzit poveşti cum că ar exista un râu în care, dacă te scalzi dobândeşti nemurirea. Să fii nemuritor este un lucru obişuit. În afară de om, toate vieţuitoarele sunt nemuritoare, fiindcă nu ştiu ce-i moartea. De aceea să crezi că eşti nemuritor e ceva divin, înfricoşător, neînţeles.

Moartea (sau chiar pomenirea ei) îi face pe oameni preţioşi şi patetici. Şi condiţia lor de fantome te impresionează. Orice faptă pe care o săvârşesc, ar putea să fie ultima. Nu există chip care să nu se risipească, precum chipurile din vis.

Trăim cu gândul că poate mâine pentru noi nu va ma exista, acţionăm spontan, ne ghidăm după devizia „Carpe diem” sau „Memento mori”. Pentru noi totul se află sub pecetea irecuperabilităţii şi întâmplătorului.

Credem în coincidenţe, uitând că nimic nu este la voia întâmplări. Mulţi  spun că în haosul universal, este de fapt o ordine atât de exactă, încât dacă mişcăm un singur lucru de la locul lui, lumea s-ar putea nărui. Omenirea a evoluat de-a lungul secolelor, dar au existat clipe, în care s-a făcut un salt imens către civilizaţia pe care azi o cunoaştem.

Nu putem întoarce timpul, vorbele şi şansele.

Ne pot distruge minciunile, orgoliul şi invidia. Nu avem voie să pierdem speranţa (care de cele mai multe ori este atât de infidelă), răbdarea, onesitatea şi trebuie să păstrăm familia iubirea şi prietenia. Acesta este ţelul nostru.

Pentru nemuritori, lucrurile sunt mult mai simple. Orice faptă sau orice gând este ecoul altora care au precedat-o în trecut, fără vreo noimă sau urmă vizibilă, ori presimţirea fidelă a altora, care în viitor o vor repeta până la vertij. Între oglinzile neobosite, nu există nimic care să nu se simtă pierdut.

Nimic nu se petrece o singură dată, nimic nu este o inesimabilă precaritate. Lucrurile triste, grave, ceremonioase nu sunt pentru Nemuritori. Au tot timpul înainte.

Au fost creați la începutul lumii şi au trecut prin toate evoluţiile ei. Susţin că timpul are forma unui cerc şi este infinit, la fel cum șarpele îşi muşcă coada şi se învâte fără a se putea opri. Fiecare dintre noi suntem muritori, trebuie doar să găsim acel râu şi să ne scăldăm în el.

Dar altundeva, nu ştiu unde, există un aş râu, în undele căruia nemurirea poate fi răpită. Şi atunci începi să simţi din nou durerea. Fizică sau sufletească. Simţi cum timpul îţi evaporă apa din piele, iar creierul începe a uita clipele frumoase, pe care le-ai trăi de.a lungul eternităţii.

Fiecare viaţă este urmarea celei dinainte şi obâşia celei următoare, dar nici una nu le determină pe toate…