Poate suna ca o frustrare persoanlă, dar sunt sigură că nu este. Sunt absolut sigură de faptul că nu sunt singura pe care o deranjează lipsa noastră de educație și insolența de care dăm dovadă. Degeaba doamnele umblă în ghete din piele scumpe, degeaba apelează la magazine care mai de care mai luxoase. Vorba aceea (cam vulgară ce-i drept) educația este precum erecția, dacă o ai, se vede.

Vorbesc despre lipsa de grijă a românilor, despre faptul că nu ne îngrijim nici măcar de ceea ce avem și în loc să construim chiar și cu pași mărunți, distrugem tot ce avem. Nu, nu vorbesc acum despre fabrici și companii de stat care după 1989 au luat-o rău în jos, pentru că nu este de competența mea. Aici mă refer la lucrurile mărunte, pe care noi ca și comunitate nu reușim să le respectăm și care în fond și la urma urmei depind de noi.

Ieșind ieri de la facultate am vrut să iau tramvaiul până acasă. Ca de fiecare dată, și ieri l-am pierdut pentru că a plecat chiar de sub nasul meu. Pentru că știu cât de mult e de așteptat după un mijloc de transport în comun, am decis să o iau la pas și am mers mai bine de trei sferturi din drum pe jos. Într-un final, a venit în urma mea și tramvaiul în care am urcat pentru doar o stație.

Spre surprindere mea tramvaiul era proaspăt renovat. Spun asta pentru că cei care circulă cu 7 în Timișoara, știu că acesta este mereu printre cele mai urâte și mai zgomotoase, el având traseu prin zonele periferice. Da, tramvaiele noastre sunt vechi și uzate și da, poate că nu sunt bani pentru altele noi, dar nici măcar atunci când sunt proaspăt vopsite, cu scaune curate, nu încercăm să le păstrăm așa.

O domnișoară cochetă, frumos machiată, cu o pereche de botine cu ținte, mânca un corn cu ciocolată, asculta muzică și privea pe fereastră. Eu eram în picioare lângă ea. A terminat de mâncat, iar ambalajul cornului l-a aruncat între scaun și peretele lateral al tramvaiului. M-am uitat probabil, urât la ea, pentru că a întors privirea la mine și m-a întrebat Ce te uiți așa?

Aș fi vrut să-i spun că nu este în regulă gestul ei, că ar fi de bun simț să ia gunoiul și să-l arunce când se dă jos din tramvai într-un loc destinat lui. Dar nu am făcut-o. Nu, nu pentru că m-ar fi ținut, ci pentru că nu era singurul gunoi din tramvai. Petale de flori, hârtii, șervețele, resturi de foietaje stăteau pe jos, aruncate de oameni la fel de nepăsători ca domnișoara cochetă de lângă mine.

Mi-am întors privirea, încercând să-mi domolesc mâhnirea și frustrarea. Cum nu mă impresionează nici cele mai scumpe și  sompoase ghete pentru femeie, la fel nu m-a impresionat nici lipsa de educație a acelei duduițe. Singurul lucru care-mi trecea prin cap, după furtuna de gânduri care a urmat, a fost: Mentalitatea?!