La ce sunt eu cea mai bună

Gândindu-mă cât de șmecher trebuie să fii ca să iei un Premiu Nobel, mi-am pus problema la ce sunt eu cea mai bună. Nu am găsit un răspuns la această întrebare pentru că sunt aproape sigură că acesta nu există încă.

Deși am fost crescută într-un stil competițional, am urât mereu competiția, deși sunt oarecum convinsă că aceasta te împinge să-ți depășești limitele. La școală s-a pus mereu accent pe note – cel cu media cea mai mare era cel mai inteligent, iar IQ-ul scădea proporțional cu media școlară. Existau o parte din colegi, printre care și eu, care ne conformam acestui sistem de ierarhizare a inteligenței, însă aveam și colegi cărora nu le păsa absolut deloc.

Unul dintre ei, despre care toată lumea zice că-și va risipi viața, deși este brânză bună în burduf de câine este astăzi toboșar într-o formație rock. Nu am mai vorbit de mult cu el, dar pare fericit și pare că este cu adevărat bun în ceea ce face. Personal îl admir pentru nonconformismul de care dă dovadă și mi-ar place să fiu ca el.

Încerc să scap de mentalitatea că notele, media, reflectă cât ești de bun. Poate vă gândiți că mentalitatea mea este una de loser sau persoană care nu a câștigat niciodată nimic. Nu am fost pe primul la nici un concurs, nu am avut niciodată prima medie din clasă, nici o olimpiadă la care am fost nu m-a făcut să simt că sunt cu adevărat bună într-un domeniu.

Poate că vinovat este sistemul acesta ierarhic sau poate încă nu am încercat eu să fiu destul de bună. Poate că a fi primul înseamnă pe lângă multă muncă și un strop de talent. Și invers. Mie cred că-mi lipsește partea că multă muncă sau poate că-mi lipsește motivația.

Nu mă deranjează acest lucru pentru că sunt convinsă că voi descoperi acel ceva care să mă facă să strălucesc. Iar dacă nu, oricum nu voi muri de foame. În fond contează să fii împlinit, să fii fericit cu ceea ce faci sau cel puțin sper că asta va fi de ajuns pentru a mă putea bucura de viață.

Concluzie: Habar nu am la ce sunt eu cea mai bună. Voi știți? 🙂