Memorialul de la Sighet – locul în care FERICIREA a murit

Istoria pe care am învățat-o în școală m-a lăsat cu un gust amar. Să fi fost din cauza cadrului de predare? Poate. Cert este că nu am fost suficient de curioasă să îi înțeleg tainele.

Totuși, urmărind evenimentele recente din țară și nu numai, am descoperit cât de mult mă fascinează această poveste. Scriind aceste rânduri, resimt un regret că n-am citit mai mult, că n-am căutat mai mult atunci când aș fi avut timp berechet.

Șase feluri de a muri – povești ce par ireale

Recent am citit cartea lui Marius Oprea, Șase feluri de a muri. Auzisem de ea din documentarele Luciei Hossu-Longin, Memorialul Durerii. Mi-a stârnit interesul așa că am comandat-o. Am rămas surprinsă de preț – am plătit mai puțin de 10 lei pe ea.

M-am cutremurat citind-o, căci a fost pentru prima oară când citeam despre orgiile comunismului. A început să mă intereseze subiectul, am luat notițe, am făcut o întreagă listă de cărți musai de citit.

Cu ceva ani în urmă, prin liceu fiind, am vizitat Memorialul Revoluției de la Timișoara. Cu mintea de atunci nu mi-a fost clar că vorbește despre un trecut recent, însă n-am reușit să îi înțeleg profunzimea. Tot prin liceu am vizitat lagărul de concentrare Buchenwald din Germania. Pe atunci eram fascinată de acea poveste. M-a impresionat, dar am simțit locul și istoria ca fiind mult prea departe de mine.

Iată, însă, că lucrurile s-au așezat în așa fel încât marți am ajuns la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighetul Marmației. Auzisem de el, precum și de ororile care s-au întâmplat acolo. Informația trecuse tangențial pe lângă mine, dar fiind în Maramureș am zis că e musai de văzut.

Memorialul de la Sighet

După un drum lung și anevoios mă vedeam alături de colegii mei la intrare. Am plătit biletul (a fost 4 lei!) și am intrat în prima sală unde vocea înregistrată, dar totuși caldă a Anei Blandiana prezenta ceea ce aveam să vedem.

M-au trecut fiori pe șira spinării, iar cele 2 ore petrecut au fost mult prea scurte pentru a vedea și a înțelege cu adevărat un trecut pe care mulți oameni îl vor îngropați.

Frică și revoltă.

M-a cuprins frica și am avut un sentiment constant de greață. Cât de mult rău poate face omul unui alt om doar de dragul puterii. Am văzut celule transformate în istorie, dar încărcate de durere și suferința. Am simțiti furie și amărăciune. De fapt nici nu știu ce am simțit cu adevărat, căci nu există cuvinte pentru ce am văzut.

Am promis că voi reveni și voi aloca mai mult timp acestui subiect, iar când i-am povestit Andrei despre această experienția mi-a răspus că acela este locul în care fericirea a murit. Astfel de locuri există și în alte părți ale țării. Unele sunt uitate, altele duc mai departe o istorie tristă și nespusă.

Un sentiment de nedescris

Aș fi vrut să-mi adun cuvintele și să scriu despre sentimentul pe care mi l-a trezit acel loc. Nu pot să o fac pentru că nu știu să-l descriu. Vă pot lăsa poze și vă îndemn dacă aveți drum pe acolo să nu-l ratați.

La Memorialul de la Sighet regăsești tăcerea care-ți transmite mai multe decât un milion de cuvinte rostite sau scrise. E acea resemnare și pace regăsite după haos. Acolo fericirea nu va renaște, iar rana este încă deschisă.

O tăcere care face mai mult decât toate cărțile scrise vreodată.

Cândva, peste ani, ea se va închide și va rămâne o cicatrice care ne va aminti cât de cruzi pot fi oameni. Iar speranța că ororile trecutului nu vor fi repetate rămâne încă vie.

LinkedIn